Criza este a statelor, nu a pieţei!

Costea Munteanu, profesor de economie la Academia de Studii Economice Bucureşti
Ziarul Lumina – Interviu | Joi, 21 Octombrie 2010

Profesorul Costea Munteanu, de la Academia de Studii Economice din Bucureşti, consideră că nu doar politicile inflaţioniste ale băncilor centrale au stat la baza actualei crize economice. Criza, de fapt, la nivel politic, este un efect al crizei statului internaţionalist, iar la nivel uman, un efect al crizei mentalităţilor.

Domnule profesor Costea Munteanu, mai întâi aş vrea să ne explicaţi, cu argumente economice, cum a evoluat acest fenomen internaţional, numit criză economică?

Problema apariţiei şi evoluţiei crizei găseşte comunitatea economiştilor într-un onorabil consens. Astfel, este larg acceptat că avem de-a face cu acţiunea unor factori ce s-au manifestat în economia SUA începând cu anii 2000 şi al căror efect s-a propagat ulterior, în virtutea globalizării economice, şi în restul economiei mondiale. Astfel, politica inflaţionistă a băncii centrale a SUA (prin tipărirea de dolari) şi canalizarea acestor noi emisiuni monetare pe piaţa creditului au redus în mod artificial rata dobânzii. Pe de o parte, acest lucru a antrenat expansiunea creditului şi încurajarea investiţiilor nesustenabile şi a celor cu grad de risc mai ridicat. Pe de altă parte, el a determinat boom-ul bursier concretizat în supraevaluarea acţiunilor firmelor, al căror profit a fost astfel puternic şi nenatural influenţat de creditul ieftin. Pe acest fundal al distorsionării stimulentelor operatorilor de pe piaţă s-a produs acumularea unor împrumuturi şi cheltuieli excesiv de mari ale consumatorilor, împrumuturi şi cheltuieli ce au susţinut un consum nejustificat de mare prin raportare la creşterea veniturilor lor.

Opiniile economiştilor se despart însă atunci când se pune problema interpretării semnificaţiei cauzelor generatoare şi a prefigurării remediilor. Bunăoară, pentru economiştii situaţi în curentul dominant de gândire (mulţi dintre ei, asociaţi ai diferitelor instituţii publice naţionale sau internaţionale), criza actuală este criza pieţelor libere. Pieţele libere nereglementate (“lăsate de capul lor”) prezintă, în opinia acestor specialişti, dezavantajul major că daunele colaterale ce apar prin funcţionarea lor pot fi imense. Mai mult, aceste pieţe nu sunt capabile, prin ele însele, să asigure transparenţă, fair-play ori evitarea conflictelor de interese şi a abuzului de poziţie dominantă pe piaţă. De unde nevoia imperioasă a unei intervenţii guvernamentale mai profunde şi extinse pentru corijarea eşecurilor pieţelor libere.

Pe de altă parte, pentru economiştii libertarieni – mă număr printre ei -, actuala criză este criza statului, şi nu a pieţei. Dovadă în acest sens stă faptul că majoritatea statelor lumii se află acum în criză, prezentând deficite ale bugetului public de o magnitudine fără precedent. Fapt este că, an după an, guvernele lumii, indiferent de coloratura lor politică, au făcut ce au ştiut mai bine: prin politica inflaţionistă – evocată puţin mai sus – au risipit avuţia societăţii, redistribuind-o dinspre (şi în defavoarea) cei care produc şi acumulează capital, înspre (şi în favoarea) cei privilegiaţi, asistaţi sau subvenţionaţi. Şi deoarece aceasta se arată a fi logica după care a funcţionat şi continuă să funcţioneze un astfel de sistem centrat pe intervenţionismul etatist rezultă concluzia foarte importantă că, indiferent câte reglementări i s-ar aduce, tendinţa către crize este încorporată în el însuşi. Ceea ce înseamnă că această tendinţă nu poate fi evitată decât prin reformarea din temelii a sistemului. Adică prin înlocuirea modelului de dezvoltare centrat pe stat cu o ordine a proprietăţii private cât mai cuprinzătoare. Respectiv, cu acel sistem economico-social în care indivizii sunt liberi să dispună – pe cont propriu sau în asociere voluntară – de toate bunurile şi serviciile pe care le consideră oportune.

Criza noastră este rodul intervenţionismului etatist

Care ar fi cauzele căderii economice de la noi, din această perioadă? La mijloc sunt şi factori – sociali, politici – interni?

Criza de astăzi a economiei româneşti este, de asemenea, rodul intervenţionismului etatist. Politica inflaţionistă neabătută de după Revoluţie reprezintă factorul cauzal fundamental al crizei de astăzi. Fapt este că în ultimele două decenii, Banca Naţională a tipărit masiv monedă, multiplicând numărul leilor care existau în 1990 de 3.500 de ori. La definiţia leului de astăzi, în 1990 masa monetară (numerarul în circulaţie plus banii publicului din conturile curente) însuma doar 24 milioane de lei. Apoi, de-a lungul anilor ce au urmat, BNR a dublat, apoi triplat, apoi a înzecit, însutit şi înmiit această cantitate de bani. Drept urmare, nivelul preţurilor a crescut aproape proporţional, de circa 3.500 de ori, întreaga expansiune monetară reflectându-se deci în creşterea preţurilor.

Acum, în plină criză economică, ne aflăm în faţa unui nou episod de impozitare prin inflaţie, în condiţiile în care Guvernul a acumulat deficite bugetare însemnate, iar Banca Naţională “a înţeles” nevoia refinanţării acestuia şi a redus rata dobânzii la un nivel minim istoric.

Pe lângă politica inflaţionistă, un alt factor cauzal de natură structurală al crizei l-au reprezentat cheltuielile publice guvernamentale. În prezent, ele se ridică la 40,4% din PIB. Asta înseamnă că 40,4% din an, altcineva cheltuie produsul muncii noastre. Mai rămânem doar cu 59,6%. Adică, într-un an, muncim 147 de zile pentru stat. Din 100 de lei pe care îi producem, Guvernul cheltuie 40,4, nouă rămânându-ne doar 59,6 lei. Şi ceea ce ştim cu certitudine este că statul e cel mai prost utilizator al banului…

În fine, mai putem vorbi şi despre un al treilea factor cauzal, unul care ne arată existenţa unui anume “efect de contagiune” a crizei mondiale asupra economiei româneşti. Mă refer la faptul că, de-a lungul anilor 2000, românii şi-au extins consumul pe datorie, pe baza creditelor contractate în valută, în mare parte pe termen scurt, ceea ce în sine a reprezentat, desigur, un fenomen periculos. Trebuie însă făcută imediat aici o precizare: acest fenomen al consumului pe datorie nu poate fi pus în seama comportamentului nesăbuit al românilor – un fel de “exuberanţă iraţională”. Aceasta pentru că nu avem aici o problemă de comportament, ci una de stimulente (recomand, în acest sens, cititorilor dvs. seria de excelente articole scrise pe această temă de Bogdan Glăvan – vezi http://www.logec.ro). Acelaşi economist spune: “Acordarea de credite ieftine este factorul care a predispus societatea să-şi mărească în mod nesustenabil cheltuielile. Iar aceste credite s-au bazat tocmai pe intrările masive de capital străin în economia românească, intrări stimulate la rândul lor de politica monetară ultrapermisivă a statelor occidentale, care a dus la expansiunea creditului la scară globală”.

Aşadar, criza de la noi este rezultatul unei combinări între factorii interni şi cei externi, cu precizarea că ambele categorii ţin de intervenţionismul guvernamental. Şi, pentru a răspunde cât mai aproape de întrebarea ce mi-aţi pus-o, este evident vorba în primul rând despre factori politici, ce ţin de imixtiunea statului, şi mai puţin sociali.

Cum aţi caracteriza tipul de economie care se aşază, în ultimii ani, odată cu intrarea în UE, în România, dacă priviţi din perspectivă largă, internaţională?

În termeni tehnici, dobândirea de România în 2007 a calităţii de membru al Uniunii Europene s-a realizat în condiţiile unui regim derogatoriu de la adoptarea euro drept monedă. Iar derogarea acordată României – ca de altfel şi celorlalţi noi membri care au aderat după 2004 – înseamnă că ea s-a angajat irevocabil să înlocuiască moneda sa naţională cu euro. În felul acesta, obiectivele strategice implacabile care stau în faţa ţării noastre pe un orizont de timp viitor mediu constau în intrarea în Uniunea Monetară Europeană, în baza unor procese reale de convergenţă nominală şi reală.

Din perspectiva libertariană pe care o împărtăşesc, în măsura în care aceste evoluţii se vor şi produce, tipul de economie care se va “aşeza” pe meleagurile noastre va marca trecerea de la un sistem centrat pe statul naţional la unul centrat pe “statul supranaţional”. Cu alte cuvinte, din lac în puţ, pentru că în acest caz vom avea de suportat parazitismul a două familii de birocraţi: autohtoni şi europeni. Astfel că, rămânând consecvent valorilor economice fundamentale pe care le împărtăşesc – ordinea proprietăţii private şi libertatea personală -, sunt condamnat la un euroscepticism iremediabil.

Trebuie stimulate economisirea şi spiritul de prevedere

Care sunt, actualmente, perspectivele mari de dezvoltare a economiei româneşti sau care ar putea fi?

Atât timp cât nu vom realiza înlocuirea modelului de dezvoltare centrat pe stat cu cel axat pe ordinea proprietăţii private, societatea şi economia românească vor continua să fie captive sine die crizei profunde, sărăciei, incertitudinii şi nesustenabilităţii politicilor aplicate. Corespunzător, urgenţa maximă a momentului este reducerea cât mai mult cu putinţă a rolului statului în economia românească. Miza este stat mare versus stat mic. Orice măsură, instituţie sau politică analizate trebuie privite din această perspectivă: reduc sau nu implicarea statului?

Conduita de acţiune am evocat-o deja: privatizarea sănătoasă, neviciată, a sectoarelor care conservă încă o prezenţă şi implicare masive ale statului. Vă propun doar o exemplificare, pe scurt. Ea vizează asistenţa socială. În regimul actual al intervenţionismului etatist, cotizaţia lunară la sistemul obligatoriu de pensii de stat (CAS) este de aproape o treime din venit. Aceasta înseamnă că după 40 de ani de muncă – un român lucrează pe parcursul vieţii circa 40 de ani -, pensionarul ar trebui să primească 12 ani salariu gratis – fără a pune la socoteală dobânda care i s-ar cuveni şi care ar depăşi suma cu care a cotizat. Dacă ne raportăm la speranţa medie de viaţă de 72 de ani şi ţinem cont de raportul dintre pensia medie şi salariul mediu (1/2), vedem că românii recuperează de fapt doar un sfert din banii pe care i-au plătit. Aşadar, sistemul public de pensii ne afectează grav dreptul de proprietate. Sau, altfel spus, ne ia cu forţa banii din buzunar.

Singura soluţie serioasă este pur şi simplu desfiinţarea sistemului public de pensii, cu achitarea pe mai departe doar a pensiilor existente, spre exemplu, actualele încasări din TVA ar fi suficiente pentru aceasta. În felul acesta, românii vor dobândi dreptul să economisească pentru pensie atât cât vor şi să dispună de economisirile lor cum vor, fie să le încredinţeze unui fond privat de administrare, fie să le investească singuri. Astfel, vor fi stimulate economisirea, cumpătarea şi spiritul de prevedere. Să mai adaug şi următorul lucru: în condiţiile unui randament anual de 5%, avuţia acumulată de românul nostru în 40 de ani în sistemul “curăţit” de imixtiunea statului va fi de trei ori mai mare decât suma totală a contribuţiilor CAS plătite în actualul sistem, pentru aceeaşi perioadă. La 10% randament, suma ar creşte de peste 10 ori.

Discursul oficial legitimează şi remedii cu efect devastator

Dacă priviţi fenomenele actuale ale economiei mondiale şi din perspectiva creştinului, ce lucruri grave vedeţi? Care din ele se manifestă şi în România?

Ca economist creştin-ortodox şi urmând învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, înţeleg că universul creat este o ordine naturală, o realitate guvernată de legi neschimbătoare. Omul este dăruit cu raţiune, adică cu puterea de a cunoaşte aceste legi şi de a le direcţiona în folosul său. Prin cunoaşterea acestor legi din firea creată (universul exterior şi firea omenească), materia poate fi modificată pentru a dobândi forme mai potrivite nevoilor omului.

Ei bine, legile economice, avându-şi rădăcina în firea umană, sunt la fel de rezistente la violenţă ca şi legile valabile în universul fizic. De aceea, caracterul natural al legilor economice face evident eşecul oricărei încercări de a le ignora sau de a le anula prin intervenţie coercitivă guvernamentală. Istoria economică este însă martora unui şir nesfârşit de intervenţii etatiste în mersul natural al legilor economice, de agresiuni instituţionalizate menite a transforma lumea acţiunii umane prin neglijarea legilor economice naturale ale, bunăoară, rarităţii, ale preţurilor, ale monedei etc. Iar actuala criză economică şi financiară mondială nu este altceva, am văzut, decât încă un episod înscris în acest şir.

Răspunzându-vă acum direct întrebării puse, lucrul cel mai grav pe care îl văd în legătură cu fenomenele actuale din economia mondială este faptul că discursul oficial – de la noi şi de aiurea – explică cauzele crizei în termenii argumentului “eşecul pieţelor libere”, legitimând în felul acesta soluţii şi remedii cu efect devastator, întrucât ele nu fac altceva decât să consolideze şi să întărească intervenţionismul guvernamental, adică tocmai cauza cauzelor crizei.

Acum, privind toate aceste evoluţii şi cu ochii creştin-ortodoxului, cred că pot înţelege mai bine decât altminteri un lucru: intervenţionismul guvernamental, ca agresiune instituţionalizată asupra ordinii proprietăţii private şi libertăţii persoanei, este de fapt, în profunzimile sale, o formă de manifestare a ceea ce părintele Galeriu numea “desfigurarea chipului lui Dumnezeu din om”. În cuvintele părintelui, aceasta înseamnă că omul “s-a îndepărtat de vocaţia sa şi s-a sustras propriilor lui responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de lume”. Iar îndepărtarea de vocaţia şi responsabilitatea umană se vădeşte, spune părintele, “în două fenomene principale: o criză de identitate a individului şi un sentiment general că existenţa nu are nici un sens”. Criza sensului vieţii, ce însoţeşte criza de identitate, arată că omul a pierdut contactul cu Adevărul ultim al existenţei şi, în felul acesta, el şi-a pierdut şi identitatea sa reală, aceea de a fi chip al lui Dumnezeu şi de a se strădui să devină asemenea Creatorului său.

Lecţia pe care cred că o putem învăţa din această tâlcuire ortodoxă a duhului vremurilor de astăzi pe care ne-a lăsat-o părintele Galeriu este următoarea: ieşirea din criza economică nu poate fi corect concepută şi nici realizată cu şanse de reuşită decât ca parte integrantă şi subordonată unei reconstrucţii spirituale şi morale a condiţiei umane, “reconstrucţia societăţii şi a lumii, la fel ca orice altă activitate autentic umană, trebuie să se realizeze pe trei niveluri diferite: spiritual, moral şi economic. Aceste trei elemente trebuie aşezate în această ordine ierarhică, deoarece elementul spiritual, împreună cu cel moral, trebuie să sprijine elementul economic”. Cu alte cuvinte, a ne concentra exclusiv atenţia şi a ne limita vigilenţa (trezvia!) doar asupra modului în care diriguitorii guvernamentali – de la noi din ţară, dar şi din lumea largă – administrează banii publici este o deşertăciune. După cum tot deşertăciune este şi a ne ancora în întregime speranţele ieşirii din criză doar de reducerea drastică a rolului statului în economie şi de instaurarea ordinii proprietăţii private. Importanţa vitală a acestor evoluţii pentru însănătoşirea economică nu poate fi actualizată, atât timp cât ele nu sunt subsecvente regenerării morale şi, mai ales, restaurării spirituale a condiţiei umane în lumea contemporană.

Şi ce înseamnă această restaurare spirituală ne spune foarte clar un ucenic al părintelui Galeriu, şi anume părintele Petre Comşa: “Aşadar, pentru ieşirea reală din criză trebuie făcută pocăinţă â metanoia â schimbarea minţii â schimbarea mentalităţii, dar o schimbare a mentalităţii nu cea propovăduită până acum, adică spre societatea de consum şi în care mintea să slujească plăcerii din simţiri, ci schimbarea mentalităţii în care mintea să conducă şi omul să caute lumina minţii harice (…). Puntea de trecere (…) este pocăinţa, mintea luminată de har a celor care conduc, care armonizează în ei înşişi mintea luminată de har, prin viaţa lor curată, cu pregătirea profesională. Astfel, societatea poate intra pe drumul isihiei, al liniştii, poate avea o viaţă liniştită, paşnică”.

Costea Munteanu, carte de vizită

Profesor la Academia de Studii Economice din Bucureşti, Costea Munteanu predă, în prezent, management financiar internaţional la Facultatea de Economie Internaţională şi Afaceri. Este autor şi coautor a 16 cărţi şi monografii în diferite domenii ale economiei. De asemenea, a publicat mai mult de 80 de articole şi a prezentat 55 de lucrări la diferite conferinţe locale şi internaţionale şi seminarii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s