CUVÎNT DESPRE RUGĂCIUNE

Din Revista „ Ortodoxia” 3/ 1983

CUVÎNT DESPRE RUGĂCIUNE
de SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Migne 50, 779-786
Traducere de Pr. D. FECIORU

Toată lumea ştie că rugăciunea este începutul oricărui bine şi pricina mîntuirii şi a vieţii veşnice. Cu toate astea socot că trebuie neapărat să vorbesc după putere despre rugăciune, pentru ca pe cei ce obişnuiesc să trăiască în rugăciune şi sînt cu luare aminte la slujba lui Dumnezeu, cuvîntul meu să-i facă mai sîrguincioşi, iar pe cei care trăiesc în trîndăvie, care-şi lasă sufletul pustiu de rugăciune, să cunoască paguba ce-au avut-o pînă acum şi să nu se mai lipsească pentru restul vieţii de mîntuire.

Deci, chiar de la început, putem spune că cel mai mare bun al rugăciunii este acela că tot omul care se roagă stă de vorbă cu Dumnezeu; şi ştie bine orice om, ce lucru mare este, ca om fiind, să vorbeşti cu Dumnezeu ; dar ca să înfăţişeze prin cuvînt cinstea aceasta, nimeni nu poate.

Cinstea aceasta depăşeşte chiar strălucita dregătorie a îngerilor , îngerii ştiu asta bine, că după cum se spune în profeţi, toţi îngerii aduc cu multă frică Stăpînului cîntări şi slujbe ; îşi acoperă feţele şi picioarele cu multă evlavie, iar prin zborul şi prin neputinţa lor de a rămîne liniştiţi îşi arată frica lor mare.

Socot că prin asta ne învaţă să uităm în vremea rugăciunii că sîntem oameni; prinşi de rîvnă şi de frică să nu mai vedem nimic din cele de pe pămînt, să socotim că stăm în mijlocul îngerilor şi săvîrşim aceeaşi slujbă ca şi ei. În celelalte privinţe ne deosebim mult de îngeri; ne deosebim în ce priveşte firea, felul de viaţă, înţelepciunea, priceperea, şi în orice altceva ai mai putea spune ; în rugăciune, însă, facem o lucrare comună, şi îngerii şi oamenii.

Cînd e vorba de rugăciune nu este deosebire între firea îngerească şi firea omenescă. Rugăciunea te deosebeşte de animale, rugăciunea te alătură de îngeri. Dacă te străduieşti să-ţi petreci toată viaţa în rugăciune şi în slujirea lui Dumnezeu, ai trecut îndată la o vieţuire îngerească, ai trecut la viaţa, cinstea, nobleţea, înţelepciunea şi priceperea îngerească.

Poate fi, oare, sfinţenie mai mare decît a altora ce stau de vorbă cu Dumnezeu ?

Poate fi, oare, cineva mai drept, mai bun şi mai înţelept! Dacă cei care vorbesc cu oamenii înţelepţi, ajung iute de se aseamănă în înţelepciune cu aceia, în urma deselor convorbiri cu ei, ce se cuvine să spunem de cei care vorbesc cu Dumnezeu şi se roagă Lui ?

De cîtă înţelepciune, de cîtă virtute, de cîtă pricepere, de cîtă frumuseţe morală, de cîtă cuminţenie, de cîtă bunăcuviinţă în moravuri nu se umple sufletul lor în urma rugăciunii şi rugăminţii lor !

Deci nu păcătuieşti de spui că rugăciunea este pricina oricărei virtuţi şi dreptăţi.

Nici un gînd sau faptă, care duce la dreapta credinţă, nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii şi slujirii lui Dumnezeu. După cum un oraş, care nu-i înconjurat cu ziduri cade uşor în mîna duşmanilor, pentru că-i lipseşte zidul care să-i împiedice, tot aşa şi sufletul, care nu-i îngrădit cu rugăciuni este supus uşor de diavol şi umplut lesne cu orice păcat.

Mai întîi, diavolul nu îndrăzneşte să se apropie, cînd vede că sufletul e întărit cu rugăciuni ; se teme de tăria şi puterea pe care i-o dau rugăciunile, care-l hrănesc mai bine de cum hrănesc mîncărurile trupul ; apoi, cei care se roagă cu rîvnă nu pot să facă o faptă nevrednică de rugăciune, ci ruşinîndu-se de Dumnezeu, cu Care nu de mult vorbiseră, îndepărtează iute toată uneltirea vicleanului ; ei singuri se gîndesc ce rău mare este ca, după ce ai vorbit nu de mult cu Dumnezeu şi L-ai rugat să-ţi dea viaţă curată şi sfîntă, să te îndrepţi îndată spre diavol, să primeşti în suflet plăcerile ruşinoase, să laşi pe diavol să intre în sufletul pe care de curînd l-a cercetat Dumnezeu şi să îngădui dracilor să pătrundă în sufletele faţă de care harul Duhului şi-a arătat marea sa iubire de oameni şi purtarea sa de grijă.

Şi ascultă acum ! Este cu neputinţă omului să stea de vorbă cu Dumnezeu fără lucrarea Duhului ; harul trebuie să fie de faţă, să ne ajute în sfintele noastre nevoinţe; şi aşa să intre, să ne plece genunchele noastre, să ne rugăm şi să cerem.

Pentru că a sta de vorbă cu Dumnezeu e mai mult decît a sta de vorbă cu oamenii; de aceea trebuie să vină harul Duhului ca să ne întărească, să ne dea îndrăznire, şi să ne arate cît e de mare cinstea de a sta de vorbă cu Dumnezeu.

Deci, ştiind că şi vorbeşti cu Dumnezeu, şi că şi primeşti lucrarea Duhului cînd stai de vorbă cu Dumnezeu, n-ai să mai laşi să intre diavolul în sufletul, pe care ţi l-a sfinţit Duhul. După cum cei care au vorbit cu împăratul nu mai vor să stea de vorbă cu cerşetorii şi cu oamenii fără căpătîi după ce s-au bucurat de cuvintele dulci ale împăratului şi de cinstea ce li s-a făcut, tot aşa şi cel care a vorbit cu Dumnezeu şi s-a rugat Lui, nu va mai vrea să stea de vorbă cu cel viclean, cu cel necredincios. Într-adevăr, cu dracii vorbeşte cel ce slujeşte plăcerilor şi pe urmele nebuniei lor calcă, după cum omul cu viaţa curată, omul care face dreptatea, stă de vorbă cu îngerii şi calcă pe urma strălucitei lor dregătorii.

Mi se pare că dacă cineva ar spune că rugăciunile sînt nervii sufletului, ar spune adevărul. După cum datorită nervilor, trupul se menţine, aleargă, stă drept, trăieşte şi stă strîns unit, iar dacă tai nervii strici toată armonia trupului, tot aşa şi sufletele, datorită sfintelor rugăciuni îşi păstrează armonia lor, se menţin şi aleargă cu uşurinţă pe calea bunei credinţe.

Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă. După cum pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa pentru tine, rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să zbori, poţi să te urci la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu.

Cele ce-am spus sînt îndestulătoare să-şi arate puterea sfintei rugăciuni ; dar poate că e mai bine să mergem la dumnezeieştile Scripturi, ca să cunoaştem din cuvintele lui Hristos bogăţia pe care rugăciunea o agoniseşte pentru cei ce voiesc să se îndeletnicească cu ea.

«Le spunea, zice Evanghelia, şi pildă, că trebuie să se roage totdeauna : într-o cetate era un judecător, care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era şi o văduvă in cetatea aceea şi venea la dinsul zicînd: «Izbăveşte-mă de pirîşul meu !». Şi n-a vrut multă vreme. Iar după aceea a zis intru sine : «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar pentru că îmi face supărare văduva aceasta, o voi izbăvi pe ea, ca nu pînă in sfîrşit venind să mă supere». Şi a zis Domnul: «Auziţi ce grăieşte judecătorul cel nedrept ? Oare Dumnezeu nu va face izbăvire aleşilor Săi, care strigă către Dînsul ziua şi noaptea şi îndelung îi rabdă pe dînşii ? Zic vouă, că le va face lor izbăvire degrab» (Luca 18, 1-8).

Să cunoaştem, fraţilor, înţelepciunea cea ascunsă în cuvintele Duhului, cercetînd-o după puterea noastră, nu cîtă este ea, ci cît putem noi. Cei care-şi fac viaţa pe mare coboară în adîncul mării şi aduc celor de pe uscat pietre de mare preţ; şi eu, cercetînd noianul dumnezeieştilor Scripturi, m-am coborît, pe cît am putut, în adîncul înţelepciunii celei duhovniceşti, ca să vă aduc comoară bună, care împodobeşte mai bine sufletele decît coroanele cele bătute cu pietre capetele -împăraţilor. Frumuseţea coroanelor împărăteşti se potriveşte numai vieţii de aici ; dar cel care-şi încununează sufletul cu cuvintele Duhului, îşi petrece acum timpul în toată siguranţa, iar după sfîrşitul vieţii se apropie cu îndrăznire, plin de virtute şi lipsit de orice păcat, de scaunul de judecată al lui Hristos.

Ce comoară v-am adus, dar, din adîncul Scripturilor ? Asta nu înseamnă că am atins adîncul înţelepciunii, ci că m-am coborît atît cît am putut ! Hristos vrînd să ne facă să ne rugăm şi vrînd să ne înfăţişeze folosul ce-l aduce rugăciunea în sufletele noastre, vorbeşte de un judecător rău şi încăpăţînat, care aruncase din ochi toată ruşinea,- iar din suflet izgonise teama de Dumnezeu. Şi doar ar fi fost de ajuns să ne fi înfăţişat chipul unui judecător drept şi milostiv şi să fi pus în comparaţie dreptatea aceluia cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca să arate puterea rugăciunii.

Că dacă un om bun şi blînd primeşte cu bunăvoinţă pe cei care i se roagă, cu mult mai mult Dumnezeu, a Cărui mare bunătate depăşeşte nu numai mintea noastră, ci chiar pe a îngerilor !

Ar fi fost de ajuns, după cum am spus, să ne fi înfăţişat chipul unui judecător drept; dar aşa ne dă ca pildă un judecător crud, necredincios şi urîtor de oameni; acesta, nemilos faţă de ceilalţi oameni, dar bun şi blînd faţă de cei ce se roagă de el cu stăruinţă, ca să cunoşti că orice rugăminte atrage uşor spre milă şi îndurare chiar pe oamenii răi.

De ce a făcut asta Hristos? Ca să cunoască toţi puterea rugăciunii ! De aceea, după ce duce pe văduvă înaintea celui mai rău dintre judecători şi după ce-l arată iubitor de oameni împotriva firii sale, mută cuvîntul de la judecătorul cel rău la Tatăl Său, la Cel bun, Cel blînd, Cel binevoitor, Cel iubitor de oameni, Cel ce trece cu vederea fărădelegile, Cel ce iartă multe păcate, Cel ce-i hulit în fiecare zi şi rabdă, Cel Care suferă să vadă pe draci cinstiţi, pe El ocărît, iar pe Fiul Său hulit cu mii şi mii de hule, spuse şi nespuse.

Deci, nu ne va milui El degrab, cu toate că-i hulit şi rabdă cu blîndeţe, dacă ne vede că ne închinăm Lui cu frica cuvenită? «Auziţi, spune El, ce zice judecătorul cel nedrept: «Chiar dacă de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar pentru că îmi face supărare văduva aceasta, o voi izbăvi pe ea». Ce spui? Ce n-a putut frica, aceea a putut rugăciunea? Nici ameninţarea, nici aşteptarea pedepsei nu l-a făcut pe acest om să facă dreptate; văduva, însă, cu rugăciunea ei, a îmblînzit fiara.

Ce se cuvine să presupunem, oare, de iubitorul de oameni Dumnezeu, dacă pe un om atît de crud l-a îmblînzit văduva rugîndu-se lui ?

Cîtă bunătate, cîtă iubire de oameni nu ne va arăta Dumnezeu, El, Care vrea să miluiască pururea şi să nu pedepsească niciodată, El, Care din pricina marii Lui iubiri de oameni ne ameninţă cu pedepse şi ne cinsteşte cu mari cinstiri, pentru ca nădejdea cinstirii să ne îndemne la virtute, iar frica să ne împiedice de la răutăţi!

Nu pot să-mi desprind mintea de judecătorul cel nedrept pentru că văd în bunătatea lui cea împotriva firii sale iubirea de oameni cea nespusă a lui Dumnezeu.

Dacă omul, care niciodată n-a vrut să facă vreun bine, s-a schimbat dintr-o dată şi a miluit pe văduva ce se ruga de el, cîtă purtare de grijă nu ne vor aduce din cer rugăciunile noastre ?

Poţi cunoaşte tăria şi puterea sfintelor rugăciuni, dacă te uiţi şi vezi mulţimea de bunătăţi primite în fiecare zi şi ceas de cei ce se roagă lui Dumnezeu pururea. Cine nu ştie că Dumnezeu dăruieşte tuturor oamenilor, fără deosebire, şi drepţilor şi păcătoşilor, din pricina marii Lui iubiri de oameni, ce-o are pentru noi, şi lumina soarelui şi a stelelor şi a lunii, buna întocmire a văzduhului, hrană de tot felul, bogăţie, viaţă şi mii şi mii de bunătăţi ?(Matei 5, 45)

Dacă pe cei care nu-L roagă, nici nu-i cer, aşa îi miluieşte şi-i mîngîe în fiecare zi, cîte bunătăţi nu va dărui celor ce-şi petrec toată viaţa în rugăciuni şi cereri ?

Haide să vă spun cîtor din drepţi le-a dat să mîntuie cu rugăciunile lor şi neamuri şi oraşe şi lumea toată. Iar cînd vorbesc de rugăciune, primul vrednic de pomenire este Pavel.

Pavel care nu se mai sătura de a-I sluji lui Dumnezeu, Pavel, tatăl obştesc, Pavel, străbunul robilor lui Hristos. Aşadar, păzitorul acesta al lumii, a mîntuit toate neamurile prin rugăciunea lui şi prin rugăminţile lui către Dumnezeu, spunîndu-ne mereu : «Pentru aceea îmi plec genunchii mei înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care se trage tot neamul părintesc în cer şi pe pămînt, ca să vă dea după bogăţia harului Lui, ca să vă întărească cu putere prin Duhul Lui, în omul cel dinăuntru, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre»(Efeseni 3, 14-17).

Vezi cîtă putere are rugăciunea şi cererea ? Face pe oameni temple ale lui Hristos.

Şi după cum palatele împărăteşti sînt făcute cu aur, pietre preţioase şi marmură, tot aşa şi templele lui Hristos sînt făcute cu rugăciuni. «Ca să locuiască Hristos, spune Pavel, în inimile voastre». Poate fi, oare, o laudă mai mare a rugăciunii decît aceea că rugăciunea face temple ale lui Dumnezeu ?

Cel Care nu-i cuprins de cer, Acela intră în sufletul celui care trăieşte în rugăciune.

«Cerul Îmi este scaun, zice Domnul, iar pămîntul reazem picioarelor Mele. Sau care este locul odihnei Mele ?»(Isaia 66, 1).

Cu toate acestea Pavel îi zideşte casă prin sfintele rugăciuni: «Îmi plec genunchii mei înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre».

Poţi vedea puterea sfintelor rugăciuni şi de acolo că Pavel, care a străbătut întreaga lume ca un întraripat, care a stat la închisoare, care a fost bătut, care a purtat lanţuri, care a trăit vărsînd sînge, care a trăit în primejdii, care a izgonit demoni, care a înviat morţi, care a pus capăt bolilor, nu se încredea în nici una din aceste fapte mari pentru mîntuirea oamenilor, ci în rugăciuni: cu ele întărea pămîntul.

După ce făcea minuni, după ce învia morţi, alerga la rugăciune, ca un atlet care aleargă după ce primeşte cununa la locul de exerciţiu.

Că rugăciunea este dătătoare puterii de a învia morţi şi de a face toate celelalte minuni. Puterea pe care apa o dă pomilor, pe aceea o dă rugăciunea vieţii sfinţilor.

În noaptea în care rugăciunea îi uda sufletul lui Pavel, Pavel îndura cu uşurinţă muncile, dînd spatele spre bătăi, ca o statuie. Prin rugăciune, a zguduit în Macedonia temniţa ; prin rugăciune, a sfărîmat lanţurile ca un leu ; prin rugăciune, a smuls din rătăcire pe paznicul temniţei; prin rugăciune, a zdrobit tirania demonilor (F.Ap. 16, 22-23).

Ştim apoi şi cuvintele pe care le-a scris tuturor oamenilor : «Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire, rugîndu-vă totodată şi pentru mine, ca să-mi dea cuvînt întru deschiderea gurii mele, ca să grăiesc cu curaj taina Evangheliei» (Coloseni 4, 2-3).

Ce spui, Pavele ? Atîta îndrăznire ne dau rugăciunile, că putem îndrăzni să-L rugăm pe Dumnezeu pentru tine ? Care soldat îndrăzneşte să roage pe împărat pentru marele general ? Şi doar nici un general nu-i aşa de prieten cu împăratul, cît de prieten e Pavel cu Dumnezeu ! Cu toate acestea la atîta cinste ne ridică rugăciunile, că putem îndrăzni să-L rugăm pe Dumnezeu pentru Pavel.

Tot aşa şi marele Petru, cel mai strălucit decît cerul, a scăpat din închisoare mai întîi prin virtutea lui, apoi prin rugăciunea Bisericii care pentru mântuirea obştească a oamenilor a deschis degrab porţile încuiate ale temniţei. Nu fără rost Luca a scris că se făcea de toată Biserica rugăciuni stăruitoare pentru Petru (F.Ap. 12, 5); s-a scris, ca să cunoaştem cîtă putere au în cer rugăciunile, ca să cunoaştem că pot scăpa de primejdii chiar pe Pavel şi Petru — stîlpii Bisericii, verhovnicii apostolilor — pe cei străluciţi în cer, zidul lumii, pavăza obştească a întregului pămînt şi a mării.

Spune-mi cum a scăpat Moisi pe Israil în războaie ? N-a dat ucenicului său arme şi oşteni, ci el însuşi a pus rugăciunile lui înaintea mulţimii duşmanilor !

Asta ne învaţă că rugăciunile drepţilor au cu mult mai mare putere decît armele, caii, banii şi oştirile. Din pricina asta toată oştirea şi multe zeci de mii de oameni aveau nădejdea mîntuirii lor în rugăciunile profetului. Cînd se ruga Moisi, biruiau iudeii, cînd înceta rugăciunea, biruiau vrăjmaşii (Ieşire 17, 11).

Aşa şi noi cînd ne rugăm, biruim cu uşurinţă pe diavol; cînd ne trîndăvim, însă, aţîţăm pe viclean împotriva noastră. Da, numai prin rugăciune a mîntuit Moisi pe poporul cel necredincios ; numai prin rugăciune a avut parte de vedeniile cele dumnezeieşti şi a dobîndit mii şi mii de bunătăţi. Rugăciunea l-a ajutat să ducă o viaţă asemănătoare celor ce locuiesc în cer.

Rugăciunea a biruit puterea focului şi a îmblînzit leii , cei trei tineri, cu rugăciunea, au biruit puterea focului (Daniil 3, 8-28); Daniil, cu, rugăciunea, a îmblînzit leii (Daniil 6, 16—23).

Prin faptele acestea, socot eu, Dumnezeu a făcut cunoscut tuturora că toţi care se roagă cînd sînt în primejdii, rugăciunea îi scapă din primejdiile ce-i ameninţă.

Rugăciunea este pricină de mîntuire, pricină pentru nemurirea sufletului; este zid tare al Bisericii, pavăză neclintită, înfricoşătoare dracilor, iar nouă, celor dreptcredincioşi, mîntuitoare.

Rugăciunea a născut pe sfântul prooroc Samuil (1 Împăraţi 1, 10—20); pentru că firea trupului mamei era neputincioasă pentru naştere, a venit iute rugăciunea mamei şi a îndreptat cusurul firii.

De aşa fel este rodul rugăciunii ! Rugăciunea a zămislit un profet ca acela. Tot prin rugăciune a ajuns Samuil vestit în ceruri, rîvnitor îngerilor fiind mai mult decît era în puterea omului. Socot că aşa trebuia să fie Samuil, spicul rugăciunii mamei ! Să învingă pe ceilalţi prin frumuseţea sa morală, prin purtările lui pline de virtute ; trebuia să-i întreacă pe sfinţii de dinainte de el, cum în holde întrec spicele bine crescute pe celelalte.

Cu ajutorul rugăciunii a biruit David în atîtea şi atîtea războaie, nu mînuind arme, nici mişcînd lancea, nici scoţînd sabia, ci împrejurîndu-se cu rugăciunile.

Cu ajutorul rugăciunii Ezechia a pus iute pe fugă mulţimea perşilor. Perşii aduseseră la ziduri maşini de război; Ezechia a întărit zidul cu rugăciunile. Şi s-a terminat războiul fără arme, numai cu ajutorul rugăciunii ! Trîmbiţa n-a sunat, oştirea a stat liniştită, armele nu s-au mişcat şi pămîntul nu s-a înroşit de sînge. A fost de ajuns rugăciunea să bage frica în duşmani (4 Împăraţi 19, 1—37).
Rugăciunea a mîntuit şi pe niniviteni; a îndepărtat iute mînia venită din cer şi a îndreptat repede viaţa lor stricată. Atîta putere şi tărie are rugăciunea, încît ninivitenii, care trăiseră toată viaţa lor în fapte rele şi de ruşine, s-au schimbat îndată cînd a intrat în oraş rugăciunea , şi a adus, odată cu ea, castitatea, dreptatea, prietenia, unirea, grija de săraci şi toate bunătăţile (Iona 3, 6-10).

După cum, cînd intră într-un oraş o împărăteasă, trebuie neapărat să o însoţească toată bogăţia, tot aşa şi cînd intră într-un suflet rugăciunea, intră odată cu ea toată virtutea. Ceea ce-i temelia pentru o casă, aceea-i rugăciunea pentru suflet. Toţi trebuie să punem întîi în suflete rugăciunea ca pe o rădăcină, ca pe o temelie, pe care să zidim apoi, cu rîvnă, şi castitatea şi blîndeţea şi dreptatea şi grija de săraci şi toate legile lui Hristos, pentru ca trăind după ele să dobîndim bunătăţile cele din ceruri cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui împreună cu Sfîntul Duh, slavă şi putere în vecii vecilor, Amin.

Din: http://www.ioanguradeaur.ro/760/cuvint-despre-rugaciune

Parintii bisericii, invatatorii nostri. Viclenia

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

“Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscător”

Vă recomand să ascultați cele 12 minute de emisiune (merită!):

sau articolul:

VICLENIA, PĂCAT SAU VIRTUTE?

VICLENIA, CARACTERISTICA PRINCIPALĂ A OMULUI CONTEMPORAN. Din cauza secularizării, adică a tendinţei de a socoti dreptul la păcat o obligaţie contemporană, s-a ajuns în situaţia ca ruşinea să fie considerată o nepermisă slăbiciune, locul acesteia fiind luat de tupeu. Putem spune chiar că omenirea se confruntă la nivel global cu fenomenul “vinovaţilor fără vină” sau al “neruşinării”, adică cu o reprimare în masă a oricăror sentimente de vinovăţie de frica speculaţiilor cinice ale oamenilor fără conştiinţă. Dar, reunţând la ruşine, omenirea a renunţat la o formulă de echilibru a umanităţii! Astfel, asistăm neputincioşi cum neruşinare depăşeşte pe zi ce trece orice măsură. Neruşinarea contemporană este o formă de viclenie cu care omul modern îşi maschează propriile eşecuri şi slăbiciuni. Însă, nimic nu este mai cutremurător decât strigătul omului tupeist şi viclean care, ajuns la disperare, vrea să se salveze de el însuşi. Astfel, avem de-a face cu un nou păcat determinat de viclenia omului tupeist, mult mai teribil decât oricare altul cunoscut până acum, şi anume acela al omului care a devenit propriul lui duşman. După ce în mod eronat a considerat viclenia un semn al inteligenţei, tupeistul s-a trezit în situaţia clasică a vicleanului ajuns victima propriei sale viclenii. Fiind în această situaţie, nu-i mai rămâne decât să încerce tehnici de retragere strategică, precum autovictimizarea şi autocompătimirea.

AUTOVICTIMIZAREA ŞI AUTOCOMPATIMIREA, TEHNICI VICLENE DE RETRAGERE STRATEGICĂ. Geamătul sufletesc al unui om încolţit de „urzitorul şi povăţuitorul vicleniei”, adică diavolul, după cum îl numeşte Sf. Vasile cel Mare în rugăcinile sale de la Moltife, este înfiorător. Dacă odinioară îşi justifica viclenia spunând „Nu mă clatin, în veci sunt scutit de nenorocire! Dumnezeu uită! Îşi ascunde faţa, şi în veac nu va vedea!” (Psalmul 10, 6-11), în momentul în care se confruntă cu dreptatea dumnezeiască sau a oamenilor , tupeistul viclean ameninţă că îşi face rău sieşi în speranţa câştigării compasiunii tuturor. O ultimă viclenie care este îndreptată însă împotriva propriei sale firi nimicitoare. Iată că, în acest caz, nu ne mai gândim la vrăjmăşie doar ca dominare a celui tare asupra celui mai slab. Există, în exemplul omului viclean, o formă de laşitate care determină tendinţa exagerată de victimizare, dar şi de autocompătimire, care nu au însă nicio legătură cu pocăinţa. Ambele tendinţe nu sunt altceva decât o tehnică viclenească de retragere strategică. „Lăsa-ţi-mă să mă iubesc, că altfel îmi fac singur rău!”, strigă cu vicleanie laşul în timpul unei astfel de retrageri strategice, încercând să speculeze dragostea şi înţelegerea generală faţă de victime, atât a oamenilor, cât şi a lui Dumnezeu. Dar, chiar dacă recunoaşte faptul că există persoane care întâmpină dificultăţi în acceptarea propriului corp, omul Bisericii ştie că “nimeni nu şi-a urât vreodată propriul trup” (Efeseni 5, 29), iar acest strigăt viclean al laşului nu este altceva decât o criză determinată de exacerbarea iubirii egoiste de sine.

VULNERABILITATEA CREŞTINILOR ÎN FATA VICLENIEI. La ce îmi foloseşte să fiu sfânt, se întreabă cu viclenie egositul. Duhul vicleniei nu lasă loc în niciun caz prezenţei Duhului Sfânt în mintea noastră, ceea ce situează viclenia la periferia judecăţii umane. Ce minte genială ar putea să refuze colaborarea cu Dumnezeu? Numai una egoistă care nu ia în calcul autodistrugerea! Astfel, constatăm că vicleanul, creştin sau nu, este limitat de propriul său egocentrism. Şi cu toate acestea, putem constata cum expresia “viclenia călugărească” face carieră de succes în viaţa noastră bisericească fără ca nimeni să se fi întrebat dacă este sau nu în acord cu învăţătura noastră creştină. Chiar dacă sunt unii care râvnesc la ea ca la o mare virtute, crezând că este acelaşi lucru cu înţelepciunea creştină pe care Mântuitorul Hristos o compară cu „înţelepciunea şarpelui” (Matei 10,16), din punct de vedere teologic, acest concept nu întruneşte nicio justificare! Nici măcar acela că ar putea servi interesului bisericesc! Dimpotrivă, putem spune că viclenia călugărească nu reprezintă atceva decât sămânţa de neghină aruncată de diavolul în ogorul Mântuitorului nostru Hristos. Despre scopul unei asemenea strategii divoleşti vorbeşte Sf. Ap. Pavel care, adresându-se lui Elimas vrajitorul care i se împotrivea catehizării în Cipru, îi arată că semnul vicleniei sale îl constituie tocmai distorsionarea mesajului Evangheliei Mantuitorului Hristos: „O, tu cel plin de toata viclenia si de toata înşelăciunea, fiu al diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, n-ai să încetezi a strâmba căile Domnului cele drepte?” (Faptele Apostolilor 13, 10). Conform Sfântului Chiril al Alexandriei, textul rugăciunii prin care Fiul imploră pe Tatăl să înnoiască firea omului prin Duhul Sfânt demonstrează faptul că fiii împărăţiei lui Dumnezeu nu sunt din lumea aceasta (In. 17, 14), asupra căreia se pare că diavolul mai are încă putere. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu se roagă “Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (In 17, 14-15), conştient că învăţătura Sa de credinţă poate conferi sufletului uman o deschidere sănătoasă spre orizontul îndumnezeirii numai când mintea omului este iluminată de harul Sfântului Duh, Duhul Adevărului. Cu alte cuvinte, inserarea fiilor lui Dumnezeu în viaţa lumească şi în cugetarea pământească îi face vulnerabili în faţa vicleniei, zdruncinându-le unitatea duhovnicească şi învăţăturile sănătoase ale credinţei. De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că Mântuitorul Hristos – atunci când se roagă pentru “ca toţi să fie una!” (In. 17, 20) – cere “legătura iubirii, unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în unitatea sufletelor nedespărţite”. Prin urmare, Mântuitorului Hristos se roagă astfel tocmai pentru ca sămânţa vicleniei să nu se cuibărească în sufletului niciunui credincios al Bisericii, nici măcar sub forma acestei aşa-zisei viclenii “călugăreşti” sau “ bizantine”, cum mai este numită ea.

Publicat de Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

Pentru suflet si pentru nadejde – Sfantul Ioan Gura de Aur (fragment)

O! fii oamenilor, până când să fiţi cu inimile foarte îngreuiate?

Pentru ce iubiţi deşertarea şi poftiţi minciuna ?

Pentru că, cum nu este aceasta fără cuviinţă? Că la trupurile noastre când se întâmplă de îmbolnăvesc, aducem doctori şi bani cheltuim, şi tot felul de chin suferim, până se scoate durerea şi scârba dintru noi; iar sufletul nostru, în toate zilele şi în tot ceasul bolnav fiind şi surpat şi pierdut şi nici o mângâiere de la noi n-are.

Pentru că nu zicem, că cele ce are rană va muri, ci cela ce nu se tămăduieşte, acela va muri; iar pe cela ce-l taie la rane sau îl ard, acela zicem, că mai mult merge spre sănătate.

Nu doar că nu simţim durerea tăieturii şi arsurii, ci de la durere ne uităm la sănătate.

Aşa şi pentru suflet, se cade să în¬găduim pedeapsa de la cei ce ne bântuiesc şi ne chinuiesc pre noi, că cu aceasta va dobândi sufletul sănătate.

Iar pre cei păcătoşi, care rămân nemunciţi şi nechinuiţi, să-i plângem şi să’i jelim; pentru că cela ce are nădejdi bune, şi nădăjduind şi grijuind pentru bunătăţile cele viitoare, de aici din aceasta lume, au gustat bunătăţile împaraţiei cerurilor, pentru că nici un bine nu întinereşte sufletul şi nu-l face aşa de luminat, ca nădejdea cea buna, a celor viitoare bunatati.

Că cei mai mulţi oameni, la podoaba trupului, cu toată grija şi nevoinţa lor, sfârşesc avutia lor; iar pe suflet îl părăsesc, flămând şi secetos de cuvântul lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur – Pentru suflet si pentru nadejde

“Cei cari au fapte bune, şi credinţă la Dumnezeu nu au, se aseamănă ca trupurile cele moarte, care sunt îmbrăcate cu haine bune şi înfăşurate cu giulgiuri, dar n-au simţirea bunătăţilor.

Pentru că ce folos este omului, cu faptele cele bune să fie îmbrăcat şi să aiba suflet mort şi nesimţitor, fără de credinta. Faptele oare, nu se fac întru nadejde de răsplătire? Dar de vreme ce pe poruncitorul ostenelii nu-l ştii, pentru cine te osteneşti şi te trudeşti?

Caci şi oamenii întâiu grijesc pentru viata lor şi mai pe urmă socotesc de hrana lor.

Intru acest chip dar, se cade sa avem intai nadejdea vieţii lui Hristos, şi apoi sa ne hrănim întru bunele fapte, pentru ca cela ce nu se hrăneşte, nu poate să traiasca, aşişderea şi cela ce nu e viu, nu se poate hrăni.

Asa că, cela ce lucrează fără de credinta si dreptate, nu poate să trăiască, caci talharul crezând s-a îndreptat; iar si fara de faptele credinţei, nu ne putem invrednici împărăţiei lui Dumnezeu.

Drept aceea, nu zice că n-am luat vreme să mă pocăiesc, că am trăit cu credinţă şi lenevindu-mă de faptele cele bune, m-am scăpat de pedeapsă.”

[…]

“Ascultă şi o întâmplare a unui filosof elin, pe care l-a chemat un boier mare să-l ospăteze.

Şi dacă a mers acolo filosoful, văzu cum strălucea tot palatul acelui boier, că şi pe jos, pretutindenea, era cu aur şi unde era masa, era împodobită cu perne de fir. Atuncea zise filosoful către boierul acela: eu nu te laud întru aceasta, căci ai împodobit casa ta toată, dar aici n-ai numai oameni tineri chemaţi, ci ai şi bătrâni şi când vor vrea să scuipe n-au loc, fără numai în obrazu-ţi; căci numai obrazul îţi este gol, fără de aur.

Vezi cum este omul acela, batjocorit de toţi oamenii, când cele din afară ale trupului împodobeşte, şi sufletul lui nu-l vede, fiind gol şi rănit de multe păcate, care muncă şi pedeapsă va primi.

Pentru că de va pierde cineva bani omeneşti, va putea iarăşi să-i câştige şi să-i dea; aşişderea case, slugi, sau alte moşii de va pierde, poate sa le mai câştige, iar sufletul de va pierde, alt suflet nu va mai putea câştiga; măcar să fii împărat a toată lumea.

Şi de vei da lumea toată, nu vei putea să mai răscumperi sufletul.

Dumnezeu a dat toate perechi firii noastre: doi ochi, două urechi, două mâini, două picioare, că de se va betegi o parte, cu cealaltă să avem mângâiere întru trebuinţa noastră.

[…]

“Eu aş vrea să găsesc un deal foarte înalt, să ma sui pre dânsul, să văd toate neamurile oamenilor; după acela aş vrea să am un glas foarte mare, care să se audă în toată lumea şi să strig cuvântul lui David care zice:

O! Fii oamenilor, până când să fiţi cu inimile foarte îngreuiate?

Pentru ce iubiţi deşertarea şi poftiţi minciuna?

Pentru că, cum nu este aceasta fără cuviinţă? Că la trupurile noastre când se întâmplă de îmbolnăvesc, aducem doctori şi bani cheltuim, şi tot felul de chin suferim, până se scoate durerea şi scârba dintru noi; iar sufletul nostru, în toate zilele şi în tot ceasul bolnav fiind şi surpat şi pierdut şi nici o mângâiere de la noi n-are.”

Iar sufletul numai unul ne-a dat, şi dacă îl vom pierde şi pre acela, cu ce vom trăi?

Fragment – gasiti tot textul la:
http://www.ioanguradeaur.ro/118/pentru-suflet-si-pentru-nadejde

Vinerea Mare

Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvant la Sfanta si Marea Vineri

Cuvant la Sfanta si Marea Vineri

“Parintele Meu, de este cu putinta, treci de la Mine paharul acesta; insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti.” (Matei 26, 39)

Eu cred ca multi se intreaba pentru ce Hristos a grait aceste cuvinte; si cei necredinciosi vor ras­talmaci aceste cuvinte, spre a intinde cursa frati­lor nostri celor mai slabi. Deci pentru ca noi atat navalirea acelora sa o respingem, cat si pe fratii nostri sai scapam de neliniste si de stramtoare, sa observam aceste cuvinte mai de aproape, sa ne oprim la talcuirea acestui loc si sa patrundem in intelesul lui cel adanc.

Caci citirea si audierea cu­vintelor nu ajuta la nimic, daca ele nu se si pricep inca si vistiernicul acela al imparatesei Candakiei citea, dar cat ii lipsea ucenicul lui Hristos, care sa-i talcuiasca cele citite, el nu intelegea. Ca nu acelasi lucru sa vi se intample si voua, fiti cu bagare de seama la cuvintele noastre, atintiti-va priceperea voastra si primiti cuvantarea mea cu suflet plin de luare aminte si ravnitor. Ochiul vostru sa se uite cu agerime, duhul vostru sa fie atintit si sufletul vostru sa se curateasca de toate grijile cele pamantesti, pen­tru ca noi sa nu aruncam cuvantul lui Dumnezeu in spini, nici pe piatra si nici pe cale, ci sa cultivam un ogor gras si roditor, spre dobandirea unui se­ceris bogat.

Daca veti asculta cuvintele mele asa, veti inlesni lucrarea mea, iar voi insiva fara osteneala veti afla cele despre va vorbesc. Ce zice lo­cul din Biblie, care astazi ne preocupa ? “Parinte, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”.

Ce va sa zica el cu aceasta ? Noi trebuie sa dam inte­lesul cuvintelor, inainte de a le talcui mai departe. Asadar, ce voieste el sa zica ? Voieste sa zica: “Pa­rinte, de este cu putinta, treaca de la mine”.

Ce zici tu ? Prin urmare, nu stia El, oare, de este aceasta cu putinta sau nu ? Cine cuteaza a adeveri aceasta de­spre Hristos, macar ca cuvintele par a insemna aceas­ta ? insa nu trebuie sa ne agatam de un cuvant, ci sa patrundem in intelesul, in scopul celui ce vor­beste, sa invatam a cunoaste pricina si timpul grairii sale, si toate acestea a le combina, spre a desco­peri intelesul cel ascuns. Dar cum putea intelepciu­nea cea vesnica si negraita, cum putea Cel ce cu­noaste pe Tatal, precum Tatal cunoaste pe Fiul, cum se putea ca Acesta sa nu stie de trebuie a pa­timi sau nu? O astfel de stiinta, ca cineva trebuie a patimi, negresit, nu este mai insemnata si mai inalta decat stiinta intelepciunii celei launtrice si a firii lui Dumnezeu, pe care numai singur Fiul le cunoaste cu desavarsire. El zice asa: “Precum Tatal Ma cunoaste pe Mine, si Eu cunosc pe Tatal” (In.10, 15). Dar ce vorbesc eu despre Unul-Nascut Fiu al lui Dumnezeu ? Chiar profetilor nu le era necunoscut, de trebuia sa patimeasca Iisus sau nu, ci ei au spus mai inainte, foarte lamurit si hotarat, ca aceasta trebuia sa se intample cu toata siguranta. Ei au stiut si au predicat ca Hristos va fi rastignit, pentru ce se va face aceasta si ce binecuvantare va curge de aici pentru omenire, ca El se va ingropa, dar va invia; a stiut vanzarea Iudei, judecata cea ne­dreapta si celelalte, toate acestea descriindu-le in­tocmai. Si Acela care a trimis pe profeti si le-a po­runcit sa vesteasca toate acestea, El insusi sa nu le fi stiut oare ? Ce om cu judecata va zice aceasta ? Asadar, tu vezi ca acele cuvinte nu trebuie cineva sa le inteleaga cu usurinta.

Dar nu numai partea aceasta dintai a cuvintelor acelora da de gandit, ci si graiurile urmatoare, inca si mai mult. El zice: “De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”. Asadar, se pare ca nu nu­mai ca nu stia de este aceasta cu putinta sau nu, ci pare inca a se feri de moartea cea de pe cruce. Caci cuvintele Sale par a avea acest inteles: “De este iertat, as voi sa scap de cruce si de moarte”. Si cu toate acestea, cand Petru, capetenia Apostolilor, zi­sese lui Hristos: “Milostiv fii Tie, Doamne, sa nu fie Tie una ca aceea, ca sa fii omorat” (Mt. 16, 22), El 1-a mustrat cu cuvinte foarte aspre, zicandu-i: “Du-te de aici, satano, ca sminteala imi esti; ca nu cugeti cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Mt. 16, 23).

Nu demult, Hristos fericise pe Petru pentru marturisirea lui (Mt. 16, 17), iara gandirea de a nu fi rastignit I se paruse Lui asa de nebuneasca, incat pe Apostolul, pe care il fericise si caruia ii daduse cheile imparatiei cerului, acum il numeste Satana, caci a zis: “Milostiv fii Tie, Doam­ne, si sa nu se intample Tie moarte pe cruce”. Cum oare sa nu voiasca acum a fi rastignit Acela, care asa de tare mustrase pe ucenicul Sau si asa de as­pru il infruntase, pentru ca ii zisese: “Sa nu te ras­tignesti?”. Si cum putuse El, in pilda despre pasto­rul cel bun, sa puna ca o fapta buna, de capetenie, moartea Sa pentru oi ? El a zis asa: “Eu sunt pas­torul cel bun; iara pastorul cel bun isi pune viata pentru oi” (In. 10, 11).

Si apoi adauga la aceasta: “Iara naimitul, care nu este pastor, lasa oile si fuge, cand vede lupul venind”. Daca insusirea pastorului cel bun este de a-si pune viata, precum insusirea namitului este “de a nu face aceasta, apoi cum pu­tea tocmai Cel ce S-a numit pe Sine pastor bun sa se roage a scapa de moarte? Cum a putut El sa zica: “Eu [sufletul] de la Mine insumi il pun” (In. 10, 18)? Daca pui tu sufletul tau propriu, de buna voie, cum poti ruga pe altul sa te apere de moar­te ? inca si in alt loc zice Hristos: “Pentru aceasta Tatal Ma iubeste, ca Eu imi pun sufletul Meu, ca iarasi sa-1 iau” (In. 10, 17). Iara daca El nu voieste a se rastigni, ci se fereste si roaga de aceasta pe Tatal, apoi tocmai pentru aceasta, cum poate el sa fie iubit de Tatal ?

Dragostea purcede tocmai din conglasuirea vointelor. Si daca Hristos nu ar fi voit sa se rastigneasca, cum putea Pavel sa zica: “Um­blati intru dragoste, precum si Hristos v-a iubit pe voi si S-a dat pe Sine la moarte pentru noi” (Efes.5, 2)? Insusi Hristos zice ca El voieste sa se rastigneasca: “Parinte venit-a ceasul, preamareste pe Fiul Tau” (In. 17, 1). Prin preamarire intelege El rastignirea. Daca El altadata ruga moartea de la Ta­tal, cum de se fereste El acum de dansa ? Iara cum ca prin preamarire intelege El rastignirea, asculta ce zice de aceasta Evanghelistul Ioan: “inca nu era Duh Sfant, ca inca nu se preamarise Hristos” (In. 7, 39). intelesul acestor cuvinte este acesta: Harul lui Dumnezeu nu se daduse, caci mania lui Dum­nezeu nu se ridicase deasupra oamenilor si Hristos nu mersese inca la moartea cea de pe cruce. Adica crucea a starpit mania lui Dumnezeu asupra oame­nilor, a lucrat impacarea, a prefacut pamantul in cer, a unit pe oameni cu ingerii, a daramat taria mortii, a surpat puterea diavolului, a starpit puterea paca­tului, a eliberat lumea din ratacire, a reintors ade­varul, a speriat duhurile cele rele, a daramat capistele idolesti, a rasturnat jertfelnicele lor, a manat fumul jertfelor, a sadit fapta cea buna si a intemeiat bisericile.

Crucea este vointa Tatalui, cinstea Fiului, bucuria Sfantului Duh, dar si marirea Sfantului Pavel, care zice: “Sa nu fie mie a ma lauda, fara nu­mai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14).

Crucea este mai luminoasa decat soarele si mai stralucita decat razele soarelui. Chiar de s-ar intuneca soarele, crucea totusi straluceste; si soare­le se intuneca, pentru ca se covarseste de sclipirea crucii. Crucea a rupt zapisul ce era asupra noastra (Col. 2, 14), a nimicit temnita mortii si ne-a dat cea mai desavarsita dovada de dragoste a lui Dumne­zeu: “Caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul-Nascut Fiul sau L-a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu piara” (In. 3, 16). Si Pavel zice: “Fiind noi vrajmasi, ne-am impacat cu Dumnezeu prin moar­tea Fiului Sau” (Rom. 5, 10).

Crucea este o tarie nebiruita, o pavaza neinvinsa, siguranta bogatilor, norocirea saracilor, ocrotirea celor prigoniti, inar­marea celor napaditi, liberarea de patimi, temelia faptei celei bune, semnul cel marit si minunat. Cru­cea iarasi a deschis raiul, a varat intr-insul pe tal­harul si a introdus in cer neamul omenesc, care era aproape sa se prapadeasca, nici macar de pa­mant nefiind vrednic. Asa de multe bunatati ni s-au impartasit si ni se vor impartasi prin cruce, si Hristos sa nu fi voit sa se rastigneasca ! Spune-mi, cine ar putea adeveri aceasta ? Iara daca El, intr-adevar, n-ar fi voit sa se rastigneasca, cine 1-ar fi silit, cine 1-ar fi nevoit ? Pentru ce oare a trimis El inainte pe Profeti, ca sa prevesteasca ca El se va rastigni, si ca El voieste aceasta; pentru ce i-a trimis inainte, daca El nu voia sa patimeasca ? Si pentru ce a numit el crucea “pahar”, daca nu avea placere de dansa? Caci prin aceste cuvinte El arata cat de mult do­reste crucea. Adica precum cel insetat pofteste un pahar, tot asa dorea El rastignirea. De aceea a zis El: “Eu doar am dorit sa mananc cu voi aceste pasti” (Le. 22, 15). Si El a zis aceasta nu fara temei, ci pen­tru ca dupa cina il astepta rastignirea.

Deci cum putea Acela, care numise rastignirea preamarire si pedepsise pe Apostolul Sau pentru ca voia sa-L opreasca de la moarte, cum putea Acela, care prin pilda pastorului celui bun aratase lamurit ca va merge la moarte pentru oile Sale, care decla­rase ca avea asa mare dor de dansa si ca se duce la moarte de buna voie, cum putea El sa se roage ca sa nu-1 atinga moartea ? Daca El insusi n-ar fi voit sa moara, nu s-ar fi putut oare impiedica vraj­masii Lui de la prigonirea lor ? Dar tu vezi ca El de buna voie merge intru intampinarea lor. Si cand ei L-au intalnit. El i-a intrebat: “Pe cine cautati!”. Ei I-au raspuns : pe Iisus. Si El a zis catre dansii: “Eu sunt”; atunci ei s-au ferit si au cazut la pamant (In. 17, 4-6). Asadar, dupa ce El mai intai i-a lovit cu orbire si le-a aratat ca El putea scapa, atunci S-a predat pe Sine lor, pentru ca tu sa vezi ca nu prin sila sau de nevoie, sau prin puterea prigonitorilor Sai, ci de buna voie si nesilit a rabdat acestea, pre­cum cu mult mai inainte se hotarase. Pentru aceea profetii au fost trimisi inainte, pentru aceea patri­arhii au prevestit aceasta si pentru aceea crucea cu mult mai inainte a fost aratata si preinchipuita, prin cuvinte si prin fapte.

Cu toate acestea, ceea ce acum urmeaza in cu­vintele lui Hristos, ne pune pe ganduri si mai mult. Adica, dupa ce Hristos a zis: “De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, El adauga: “insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”. Aici, chiar dupa litera, se intalnesc doua vointe. Tatal voind ca El sa fie rastignit, iara El nu. Noi vedem in toate celelalte locuri ale Sfintei Scripturi ca Hris­tos de-a pururea voieste la fel cu Tatal, de-a pu­rurea este in conglasuire cu Dansul. Caci cand El zice: “Parinte, pazeste-i pe dansii, ca sa fie una, pre­cum si Noi una suntem” (In. 17, 11), El cu aceasta nu zice alta decat ca vointa Tatalui si a Fiului sunt cu desavarsire asemenea. Si cand zice: “Graiurile, care Eu le graiesc, nu de la Mine le graiesc, ci Tatal este Cel ce graieste intru Mine” (In. 14, 11), iar prin aceasta arata aceeasi. Cand zice: “Eu de la Mine insumi nu am venit” (In. 7, 28) si: “Nu pot Eu sa fac de la Mine nimic” (In. 5, 30), El nu voieste sa zica ca n-are putere la aceasta, ci voieste a arata la­murit ca in vorbele, faptele si in toate lucrurile voia Lui si a Tatalui sunt cu desavarsire deopotriva.

Caci cuvintele: “Eu nu graiesc de la Mine” arata nu lip­sa de putere, ci conglasuirea lui cu Tatal. De unde insa vine ca El acum zice: “Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”; pentru ce oare Mantuitorul lumii zice asa ? Va rog sa fiti cu mare bagare de sea­ma. Era foarte greu de a crede in intruparea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta covarsire a iubirii Sale de oameni si marimea pogorarii Sale erau inspaiman­tatoare, cerandu-se multe dovezi pentru ca ele sa fie socotite adevarate. Caci gandeste, numai, ce va sa zica a auzi si a afla ca Dumnezeu cel negrait si netrecator, care nu se poate cuprinde cu mintea, nu se poate vedea cu ochii si nu se poate pipai, Acela “in mana caruia sunt marginile pamantului” (Ps. 94, 4), care “cauta spre pamant si-1 face a se cutremura, Cel ce se atinge de munti si ei fumega” (Ps. 103, 32), a carui stralucire, chiar cand ei se po­goara, nu o pot suporta heruvimii, ci isi acopera fetele cu aripele lor, ca Acesta care este cu mult mai inalt decat toate gandurile si decat toate cu­getele, intrecandu-i pe ingeri, pe Arhangheli si pe toate puterile ceresti, sa voiasca a se face om si sa primeasca trupul cel format din pulbere, sa intre in pantecele fecioarei si sa petreaca acolo noua luni, a se adapa la pieptul ei si a suferi toate intampla­rile omenesti – nu este oare aceasta de cea mai mare mirare ? Iara pentru ca ceea ce avea sa faca era atat de miraculos si neobisnuit, incat multi n-ar fi putut crede, de aceea Dumnezeu a trimis mai in­tai pe profeti ca sa prevesteasca aceasta; si a pro­fetit inca Patriarhul Iacov, cand a zis: “Din vlastare fiul meu te-ai inaltat, te-ai culcat si ai adormit ca un leu” (Fac. 49. 9). inca si Isaia a zis despre Dan­sul; “Iata fecioara va zamisli si va naste fiu, si se va chema numele lui Emanoil” (is. 7, 14). Si in alt loc zice el: “Vazutu-1-am ca un prunc si ca o radacina pe pamant insetat” (is. 53, 2). inca si David a vor­bit despre venirea Lui in trup prin cuvintele: “Pogori-se-va ca ploaia pe lana si ca picatura ce cad pe pamant” (Ps. 72, 6), pentru ca El a intrat in pan­tecele mumei sale fara a fi fost bagat in seama si fara vuiet.

Insa toate aceste prevestiri ale inomenirii Sale nu erau inca de ajuns, ci pentru ca El sa fie socotit om cu adevarat, s-a supus la toate cele omenesti. De aceea nu s-a infatisat El deodata ca om crescut, ci s-a nascut si s-a nutrit de muma-Sa, a crescut si a sporit, pentru ca prin toate acestea sa fie crezuta omenirea Lui cea adevarata. Ba inca nu s-a oprit la aceasta dovada, ci a suferit cu trupul Sau toate slabiciunile firii omenesti, a insetat si a flamanzit, a dormit si a ostenit, ba a mers si la cruce si a pa­timit atat de mult, pe cat poate vreun om patimi.

De aceea a cazut de pe fata Lui sudoarea ca pica­turile de sange, pentru aceea s-a intristat si s-a des­curajat. Deci, precum El flamanzea si ostenea, dor­mea si manca si bea, tot asa si pregeta a muri, si prin aceasta a aratat adevarata Sa omenire; caci dra­gostea catre viata este sadita in firea omeneasca. Asadar, spre a arata ca trupul, pe care El 1-a luat, nu este nalucire, nici parere, de aceea El a pus la iveala inaintea noastra patimile Sale.

Acesta este un temei. Afara de aceasta, pot sa va mai aduc si un altul, care este tot asa de insemnat; care este acesta ? Hristos a voit sa invete pe oa­meni toate faptele cele bune. Iara cine voieste sa dea invatatura dreapta, trebuie sa invete nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Aceasta este invatarea cea mai buna. Cand carmaciul sta langa invatacelul sau, aratandu-i cum sa tina carma, uneste vorba cu exemplul; el nu numai vorbeste, nici numai lu­creaza, ci le uneste amandoua. La fel face si zida­rul. Pune pe invatacelul sau langa sine si ii arata, prin cuvant si prin fapta, cum trebuie sa zideasca. Tot asa fac si ceilalti mesteri, invatarea si exemplul sunt pretutindeni legate la un loc. Deci, fiindca Hris­tos a venit ca sa ne invete toate faptele cele bune, de aceea El invata ce trebuie a face si totodata si El insusi facea; caci El zice asa: “Cine va face si va invata asa, acela mare se va chema intru imparatia cerului” (Ml. 5, 19).

Iata, El voia ca noi sa fim sme­riti si blanzi, si a invatat aceasta cu cuvintele, insa El a invatat aceasta si prin faptele Sale, caci dupa ce a zis: “Fericiti cei saraci cu duhul, fericiti cei blanzi” (Mt. 5, 3-4), a aratat prin faptele Sale cum trebuie a implini aceasta datorie. El a luat fota, s-a incins cu dansa si a spalat picioarele ucenicilor Sai (In. 13, 4-5). Ce a putut sa fie asemenea acestei smerenii? Asadar, El a invatat aceasta fapta buna nu numai cu cuvantul, ci si cu fapta. Tot asa a aratat El cu fap­ta blandetea si paciuirea Sa. Cum? El a fost lovit peste fata de sluga arhiereului, dar zis numai atata: “De am grait rau, marturiseste de rau, iara de am grait bine, de ce Ma bati ?” (In. 18, 23).

El a porun­cit a ne ruga pentru vrajmasi, dar iarasi ne-a in­vatat si aceasta prin faptele sale. Caci cand spanzu­ra pe cruce, a zis: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Le. 23, 34). Asadar, precum El ne-a porun­cit noua sa ne rugam pentru vrajmasi, asa s-a rugat si El insusi, macar ca si fara de aceasta El putea sa-i ierte, prin propria Sa putere.

Iarasi a poruncit El sa facem bine celor ce ne urasc, sa binecuvan­tam pe cei ce ne clevetesc. Si aceasta a facut-o cu fapta, izgonind demonii din iudei, macar ca ei il huleau, ca si cum ar fi El insusi cuprins de demon. El gramadea binefacerile asupra prigonitorilor Sai si a introdus in imparatia cerului pe cei ce au voit sa-L rastigneasca. Mai departe zice El catre ucenicii Sai: “Sa nu purtati la branele voastre nici aur, nici argint, nici arama” (Mt. 10, 9); si El a implinit si aceasta, precum singur zice despre Sine: “Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi, iara Fiul Omu­lui nu are uncie sa-Si plece capul” (Mt. 8, 20).

El ne-a invatat si cum sa ne rugam. Apostolii au zis catre Dansul: “Doamne, invata-ne sa ne rugam” (Lc. 11, 1); si de aceea El insusi se ruga, pentru Ca ei sa invete de la Dansul a se ruga. El insa trebuia sa le arate lor nu numai ca trebuia a se ruga, ci inca si cum sa se roage. De aceea, El le-a dat si formula ru­gaciunii: “Tatal nostru, carele esti in ceruri” si cele­lalte. Fiindca El ne-a poruncit a ne ruga: “si nu ne duce in ispita”, adica in primejdie, ne invata aceas­ta insusi si cu fapta, cand zice: “Parinte de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, prin care invata pe toti credinciosii a nu se arunca singuri in primejdii, ci a astepta napadirea vrajmasilor, iar atunci a arata toata barbatia. Ei nu trebuie a se gra­bi insisi si a se expune primejdiei.

Asadar, fiindca El voia sa invete pe ucenicii Sai a se ruga, se roaga si El insusi, dupa firea Sa cea omeneasca, nu insa dupa cea dumnezeieasca. Iara ca om s-a rugat El, pentru ca sa ne invete ca tre­buie sa ne rugam pentru izbavirea noastra din primejdii. Iara daca izbavirea noastra va fi cu neputinta, atunci sa respectam hotararea cea dumnezeieasca. De aceea a zis El: “insa nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu”. Aceasta nu trebuie a se intelege ca si cum El ar avea alta vointa decat Tatal; si cuvintele acestea trebuie sa fie invatatura pentru oameni, ca ei, chiar cand sunt in necaz si in primejdie, cand tremura si nu le place a muri, to­tusi trebuie sa supuna vointa lor vointei Lui Dum­nezeu. Pavel stia aceasta si a si implinit-o. El a rugat pe Domnul ca sa departeze ispitele de la dansul si a zis: “De trei ori pe Domnul am rugat” (II Cor. 12, 8), dar fiindca aceasta nu era voia Domnului, el a adaugat: “de aceea binevoiesc intru neputinta, in nevoi si in prigonire” (II Cor: 12, 10). Voiesc sa va spun aceasta mai lamurit.

Pavel era inconjurat de multe primejdii si s-a rugat ca sa se mantuiasca de dansele. Dar a auzit cum Dumnezeu i-a zis: “Des­tul iti este harul Meu, ca puterea Mea intru neputinte se savarseste” (II Cor. 11, 9); si dupa aceea el a stiut care era voia lui Dumnezeu, supunandu-si voia sa voii lui Dumnezeu.

Asadar, Hristos amandoua acestea ne-a invatat prin rugaciunea Sa, sa nu ne aruncam insine in primejdii, ci sa ne rugam pentru departarea pri­mejdiei. Daca ea totusi ne-a ajuns, sa o intampi­nam cu barbatie si cu rabdare si sa supunem vo­inta noastra vointei lui Dumnezeu. Deci, stiind noi acestea, sa ne rugam, ca sa nu cadem in ispita: iara daca am cazut in ea, sa cerem de la Dumnezeu rabdare si putere si totdeauna sa supunem vointa noastra vointei Lui. Atunci vom petrece viata aceas­ta de acum in liniste si vom dobandi bunatatile cele viitoare; carora fie sa ne invrednicim prin ha­rul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine lauda, acum si pururea si in vecii veci­lor ! Amin

Sfantul Ioan Gura de Aur

 

 

 

Din Cartea Intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)

Este vorba de Isus (nu Iisus) Sirah (fiul lui Sirah) – Cartea Intelepciunii (din Biblie)
si nu Ecclesiastul, care este cu totul un alt capitol al Vechiului Testament

Capitolul 5

1. Nu nădăjdui în avuţiile tale şi să nu zici: Am destule.
2. Nu urma dorinţelor şi tăriei tale, ca să umbli în poftele inimii tale.
3. Și să nu zici: Cine mă va smeri sau cine mă va supune? Că Domnul nu va întârzia să te pedepsească.
4. Să nu zici: Am păcătuit şi ce mi s-a făcut mie? Că Domnul este îndelung-răbdător.
5. Pentru curăţie să nu fii fără de frică, ca să nu adaugi păcate peste păcate.
6. Şi să nu zici: Mila Lui este mare, va curăţi mulţimea păcatelor mele.
7. Că mila şi mânia de la El sunt şi peste cei păcătoşi va odihni mânia Lui.
8. Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi nu amâna din zi în zi.
9. Că fără de veste va izbucni mânia Domnului şi în vremea răzbunării vei fi dat pieirii.
10. Nu te încrede în avuţiile câştigate pe nedrept, că nimic nu-ţi vor folosi în ziua judecăţii.
11. Nu vântura la orice vânt şi nu umbla pe orice cale; aşa este păcătosul cel cu două limbi.
12. Fii statornic în cugetul tău şi unul să fie cuvântul tău.
13. Fii grabnic la ascultat şi zăbavnic la dat răspunsul.
14. De ştii, răspunde aproapelui tău, iar de nu, pune-ţi mâna peste gură.
15. Mărirea şi batjocura sunt în vorbă şi limba omului îi face să cadă.
16. Să nu te chemi bârfitor şi cu limba ta nu vicleni.
17. Că peste fur este ruşine şi o grea ocară peste cel cu două limbi.
18. Să nu greşeşti nici în lucrurile mari, nici în cele mici.

Sursa: http://www.bibliaortodoxa.ro

Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiastul)

1  2  3  4  5 6  7  8  9  10  11  12  13  14  15  16  17  18  19  20  21  22  23  24  25  26  27  28  29  30  31  32  33  34  35  36  37  38  39  40  41  42  43  44  45  46  47  48  49  50  51

Lecturi suplimentare:
http://www.ioanguradeaur.ro/category/despre-suferinta

Din Sfântul Ioan Gură de Aur – Despre dragoste și prietenie (mic fragment)

Dragostea este mai trainică decât zidul, mai tare decât oţelul. Chiar dacă mi-ai cita un material mai tare decât oţelul, totuşi tăria dragostei îi este superioară. Nici sărăcia, nici bogăţia nu biruieşte dragostea.

Mai bine spus însă, dacă ar fi dragoste n-ar mai fi nici sărăcie şi nici bogăţie nemăsurată. Din amândouă ar fi numai cât este bine şi cât trebuie: din bogăţie am căuta să avem atât cât ne este de ajuns pentru trai, iar din sărăcie am avea parte de lipsa de griji; în chipul acesta n-am mai îndura nici grijile bogăţiei şi nici nevoile sărăciei.

Despre dragoste si prietenie

Sfântul Ioan Gura de Aur – Despre dragoste si prietenie

Dumnezeu cel iubitor de oameni, iubiţilor, voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta a pus în raporturile dintre oameni o lege atât de constrângătoare, încât fiecare om, pentru folosul lui propriu să aibă nevoie de ajutorul altuia. Agricultorul, de pildă, nu seamănă numai atât grâu cât îi este lui de ajuns, căci dacă ar face aşa şi-ar primejdui şi existenta sa şi pe a celorlalţi. De asemeni şi ostaşul nu se expune pericolelor războiului ca sa se salveze numai pe el şi pe ai lui, ci ca să dea siguranţă şi linişte şi tării sale.

La fel şi negustorul nu aduce numai atâta marfă cât îi este lui de ajuns, ci şi pentru mulţi alţii. Dacă n-ar fi pus Dumnezeu între oameni legea de a avea fiecare nevoie de ajutorul altuia, în adevăr oamenii n-ar urmări deloc folosul celor din jurul lor; dar pentru aceasta Dumnezeu a înlănţuit în aşa fel lucrurile ca nimeni să nu poată ajunge la folosul său până ce mai întâi n-a contribuit la folosul celorlalţi. Nici chiar să ne mântuim nu-i cu putinţă dacă nu avem această dragoste unii fată de alţii. Mai mult: chiar dacă ai ajunge la cea mai înaltă concepţie despre viată, dar dacă nu te-ai îngriji de cei pierduţi, nu vei dobândi nici o îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.

„Chiar daca mi-aș împărţi averea mea şi mi-aşi da trupul meu să-l ardă, spune dumnezeescul Apostol, dar dragoste nu am, nici un folos nu am” (I Corinteni, XIII, 3).

Dacă vrei să afli ce armă preţioasă este dragostea pentru fraţi, — chiar dacă ei ar fi necredincioşi — şi purtarea liniştită, blândă şi omenoasă, ascultă ce spune acelaşi fericit apostol Pavel, atunci când a fost dus spre a fi judecat de un judecător necredincios : „Mă socotesc fericit că am să fiu judecat de tine!” (Faptele Apostolilor, XXVI, 2).

Pavel n-a spus aceste cuvinte ca să-l linguşească — ferească Dumnezeu! — ci a voit să-l câştige prin bunătatea sa. Deaceea în parte l-a şi câştigat: cel care mai nainte era, socotit ca osândit, a atras de partea sa pe judecător; iar acesta, fiind doborît, mărturiseşte în faţa tuturor cu strălucită voce biruinţa zicând : „Aproape că m-ai convins ca să ma fac creştin!” Şi iată ce răspunde Pavel : „M-aş ruga să ajungi ceea ce sunt eu, nu numai tu, dar şi toţi cei de faţă” (Faptele Apostolilor, XXVI, 28, 29).

Vom fi oare vrednici de iertare, când Pavel ne cere să avem în treburile noastre atâta tact, dar noi nu ne dăm nici cea mai mică osteneala? Nu socoti că este lucru ruşinos faptul că avem nevoie de alţii! Aceasta este opera nespusei înţelepciuni a lui Dumnezeu! Cu toate că avem nevoie unii de alţii, totuşi nici imperativul acestei nevoi nu ne face să ne purtăm cu prietenie între noi. Dar n-am fi oare nişte fiare sălbatece, dacă n-am avea nevoie de nimeni pentru treburile noastre? Dumnezeu a făcut cu sila şi cu forţa să depindem unul de altul şi în fiecare zi trebuinţele noastre vin în atingere cu trebuinţele altora. Dacă Dumnezeu ar ridica şi acest frâu, cine ar mai voi oare să-şi iubească aproapele aşa de repede ?

Pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat o singura făclie: soarele; a întins un singur acoperământ: cerul; ne-a dat o singură masă: pământul. N-a dăruit bogatului mai mult și ceva mai de preţ, iar săracului mai puţin şi ceva de mai mică valoare. Asta pentru ca unirea unora cu alţii să fie puternica şi de nedesfăcut şi pentru ca să nu poată zice cineva: Cutare nu-mi este prieten, nici rudă, nici vecin şi nu mă leagă nimic de el. Pentru ce să am vreo legătură cu el ? Pentru ce să vorbesc cu el?

Dar nu este aşa! Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru fată de alt mădular. In adevăr; un mădular n-ar putea să zică altuia, căci ar ii de râs: Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n-ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ti-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s-a născut pe acelaş pământ.

Cu privire la bani, lăudăm pe cei care nu au nici o datorie; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm care sunt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii. Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de gheaţă: „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multa dragoste ca sa-l atragi spre tine.

Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebue să ne purtăm şi cu cei care nu ne arată dragoste. Atunci este rasplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubeasca. Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei care nu pot să ne răsplătească spre a avea şi mai mare răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebue să facem aceasta când este vorba de dragoste.

Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ți-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav!”

Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceiace s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.

Dacă nu ştii să te porţi bine cu fratele tău, cum vei putea să te porţi bine cu un străin ? Dacă nu ştii să-ţi cârmuieşti bine mădularul tău propriu, cum vei putea să atragi spre tine pe unul din afara ta şi să te uneşti cu el? Vrei ca sa nu auzi vorbindu-se de rău de tine ? Nu vorbi nici tu de rău pe alţii! Doreşti sa fii lăudat? Laudă şi tu! Vrei să fii miluit? Milueşte şi tu! Vrei să fii iertat? Iartă şi tu! Vrei să nu ţi se ia bunurile tale? Nu răpi nici tu pe ale altora! Aşa să ne purtam cu cei din jurul nostru, cum dorim sa se poarte şi ei cu noi!

După cum sufletul fără trup şi trupul fără suflet nu formează omul, tot astfel nu se poate vorbi de dragoste faţă de Dumnezeu dacă nu este însoţită de dragostea faţă de aproapele.

Vrei să ajuţi pe cineva? Nu te împiedic! Fă-o însă fără să păgubeşti sau să superi pe altul! Ne-au fost daţi învăţători nu ca sa ne războim unii cu alţii, ci ca să ne unim unii cu alţii.

Pentru ce eşti singur? Pentru ce nu-ţi faci mulţi prieteni? Pentru ce nu te faci creatorul dragostei? Pentru ce nu te faci izvoditorul prieteniei, cea mai mare laudă a virtuţii?

Dupa cum cei care sunt rai, printr-o tacita intelegere supără mai mult pe Dumnezeu, tot astfel cei care trăesc în unire si prietenie sunt buni si bucură mai mult pe Dumnezeu.

Nu te uni cu cei mulţi la rău! Înainte de a-ţi construi case, înainte de a-ţi procura alte lucruri, fă-ţi prieteni! Dacă făcătorul de pace este fiu al lui Dumnezeu, cu cât mai mult este fiu al lui Dumnezeu cel care face prieteni! Dacă se chiamă fiu al lui Dumnezeu cel care împacă  numai pe alţii,  de  ce numire nu este vrednic cel care face prieteni pe cei împăcaţi?

Căci dacă diavolul ne porunceşte tuturor ca să ajungem vrăjmaşi unii altora, Dumnezeu  dimpotrivă ne porunceşte să ne iubim şi să fim prieteni. Diavolul, lipindu-ne inima de lut şi de construcţii de cărămidă, adică de bogăţie, nu ne lasă să răsuflăm puţin nici noaptea. Dumnezeu, însă, ne izbăveşte de această grija zadarnică şi inutilă şi ne porunceşte să ne adunăm comori în ceruri.

Sa nu ne adunăm aceste comori nedreptăţind pe alţii, ci din propriile noastre fapte bune. Mai mult: diavolul, după ce ne-a dat o mulţime de chinuri şi suferinţe, nu numai că nu poate să ajute cu ceva celor dintre noi munciţi în iad, care suferă cumplit din pricina călcării legii lui Dumnezeu, dar mai şi măreşte flacăra.

Dumnezeu, însă, care ne-a poruncit să dăm un pahar cu apa rece celui insetat, nu lasa sa pierdem nici chiar răsplata unei asemenea fapte neînsemnate, ci ne plăteşte cu multă bogăţie. Nu este oare cea mai mare nebunie să nu iubim stăpânirea lui Dumnezeu, atât de dulce şi plină de atâtea bunătăţi şi să slujim neplăcutului şi crudului tiran, diavolul, care nu poate nici aici, nici dincolo să fie de folos celor care ascultă de îndemnurile lui ?

Să nu fiţi nemulţumiţi de cuvintele pe care am să vi le spun ! Eu numesc prieten al meu nu numai pe cel care mă lauda, ci si pe cel care mă mustră pentru a-mi îndrepta greşalele mele. Mai cu seamă acesta din urmă mi se pare că este prieten al meu şi că mă iubeşte. Nu ţi-e deloc prieten, în adevăr, acela care laudă toate faptele tale fără deosebire şi pe cele bune şi pe cele rele.

Unul ca acesta nu ţi-e prieten, ci un înşelător şi un făţarnic.

Acela ţi-e prieten şi om cu dragoste şi grijă de tine, care te laudă când ai săvârşit o fapta buna si te mustră când ai păcătuit cu ceva. Pe duşman nu-l primesc nici când mă laudă; prietenului, însă, îi dau dreptate şi când mă mustră. Vrăjmaşul, chiar dacă mă iubeşte, îmi este neplăcut : prietenul, chiar dacă mă răneşte, îmi face plăcere. „Mai vrednice de credinţă, zice Scriptura, sant ranele prietenului decat sarutările de bună voie ale duşmanului” (Proverbe, XXVII, 6).

In adevăr, prietenul, chiar daca te-ar mustra pe drept sau pe nedrept nu te jigneşte, pentru ca o face cu dorinţa de a te îndrepta. Vrăjmaşul, însă, chiar dacă te-ar mustra pe bună dreptate, nu o face ca să te îndrepte, ci se sileşte să te dojenească mai mult spre a te face de râs.

Astfel, iubiţilor, nimic nu se poate asemăna cu unirea şi dragostea. Unde este dragoste şi unire unul nu este singur, ci împreună cu mulţi alţii. Căci dacă sunt doi oameni sau zece uniţi într-un singur suflet prin dragoste, unul din aceştia nu mai este unul, ci fiecare din ei devine doi sau zece; vei găsi în cei zece pe unul si in cel unul pe zece.

Daca ar fi un duşman, care să atace pe unul din ei, duşmanul îl atacă ca şi cum ar ataca zece şi astfel duşmanul este răpus. Dacă a sărăcit unul din ei, totuşi nu este sărac, căci sărăcia este umbrita în cea mai mare parte. Fiecare din ei are douăzeci de mâini, douăzeci de ochi, tot atâtea picioare şi fiecare are zece suflete. Aceasta pentru ca fiecare lucrează nu numai treburile lui, ci şi pe ale celorlalţi. Şi chiar dacă ar fi o sută de persoane, acelaşi lucru s-ar întâmpla. Asta poate să se întâmple ori unde: şi în Persia şi în Roma.

Ceea ce nu poate săvârşi firea, aceea are putere s-o indeplineasca puterea dragostei.

Gandeste-te iarăşi cât de mult ar creşte puterea ta dacă ai avea o mie sau două mii de prieteni? Lucru minunat este acesta că din unul se fac o mie. Dacă dragostea este un bine atât de mare pentru ce nu căutăm să dobândim această putere a dragostei, pentru ce nu ne punem pe noi înşine în siguranţă ?

Pentru ce mărginim dragostea noastră la unul sau la doi? Chiar dacă va fi sărac cel care are prieteni, totuşi este mai bogat decât cei bogaţi, căci ceea ce nu îndrăzneşte să spună pentru el însuşi aceea o va spune in locul său prietenul, şi ceea ce nu poate să dăruiască el, o va dărui prin altul. Unul ca acesta, păzit de aţâţi şutaşi, nu poate să pătimească ceva rău.

Nu sunt atât de sinceri şi atât de credincioşi ca ei nici paznicii împăratului. Aceştia păzesc pe împărat de frică şi de nevoie; ceilalţi din dragoste şi din bunăvoinţă. Mai mult: împăratul se teme de paznicii săi, pe când celălalt are mai multă încredere în ei decât în el însuşi.

Şi altfel : Care zid este atât de puternic şi atât de întărit prin legătura perfectă a pietrelor trainice din care e construit, încât să reziste atacurilor vrăjmaşilor ca ceata celor care se iubesc -unii pe alţii şi care sunt strânşi într-o singură unire ?

Atacurile diavolului le resping; si pe bună dreptate. Căci cei care se orânduesc în ordine de luptă contra diavolului sunt neînvins; de uneltirile lui şi înalţă trofeele strălucitoare ale dragostei. Sunt ca şi o liră. După cum coardele lirei sunt multe, dar dau o singură melodie şi scot o cântare plăcută, tot astfel şi cei care sunt strânşi într-un gând dau drumul cântării melodioase a dragostei. Nimic nu poate să fie mai dulce decât dragostea!

Ce nu poate să facă un prieten sincer? Cât de multă plăcere nu face? Cât de mult folos nu dă? Cât de multă siguranţă nu procură? Nu se poate compara un prieten adevărat nici cu nenumărate comori !

Si după cum corpurile cele strălucitoare îşi răspândesc frumuseţea loc şi asupra locurilor învecinate, tot astfel şi prietenii îşi lasă binefacerile dragostei lor în toate locurile pe unde se duc. Este mai bine să mergi prin întuneric decât să fii fără prieteni.

Trupul nu este atât de mult consumat de friguri cât sunt sufletele consumate de lipsa prietenilor.

Atât de mare este dorinţa arzătoare a dragostei, încât pe cei ce-i iubim, cu toate că nu sunt de faţă, ci absenţi, îi avem în minte în fiecare zi. Inima celui care iubeşte lasă la o parte toate treburile numai ca să se unească cu cel dorit.

Dacă cineva vede pe prietenul iubit, dar mai bine zis dacă-şi aminteşte de el îndată îi tresare inima, fata i se luminează, le suportă pe toate cu uşurinţă, căci se bucură amintindu-şi de prietenul iubit.

Va simţi oare vreo durere sau se va teme de ceva înfricoşător şi primejdios cel care are in minte şi-şi aminteşte de cel care s-a învrednicit să ne iubească cui adevărat, de Hristos ?

Nicidecum! Căci dacă toţi se tem de noi când suntem iubiţi de oameni de seamă, cu cât mai mult când suntem iubiţi de Dumnezeu. Să nu cruţăm nimic pentru această dragoste de Dumnezeu, chiar dacă ar trebui să ne dăm averile noastre, trupurile noastre şi chiar sufletul nostru!

Nu este de ajuns să spunem prin cuvinte că iubim, ci trebue să facem dovada si prin fapte.

Hristos nu şi-a arătat dragostea sa faţă de noi numai prin vorbe, ci şi prin fapte. Un servitor din casele cele mari, care se îngrijeşte de averea stăpânilor cum se îngrijeşte de bunurile sale proprii, nu-şi face bunurile sale bunuri ale stăpânilor, ci din contra averea stăpânilor este averea sa şi se foloseşte de averea lor ca de a sa; pentru asta multe din slugile celelalte se tem mai degrabă de el decât de stăpâni.

Prin faptul că şi-a dispreţuit bunurile sale, nu le-a dispreţuit, ci a câştigat mai mult. Cu cât mai mult va câştiga cineva când se va purta aşa în lucrurile cele duhovniceşti?

Prin urmare să nu ne îngrijim de cele ale noastre, ca să ne îngrijim de ele! Mai mult chiar să le dispreţuim ca să le câştigăm ! Dacă noi le vom dispreţul se va îngriji Dumnezeu de ele; dar dacă ne îngrijim noi de ele le va dispreţui Dumnezeu.

Dacă cineva ar dori să afle cum trebue să iubească cu adevărat, şi dacă ar dori să cunoască puterea dragostei, să alerge la fericitul Pavel, maestrul dragostei.

Pavel îl va învăţa cât de mare este durerea şi de câtă tărie sufletească are nevoie cel care trebue să îndure despărţirea de un prieten adevărat. Căci acesta, care şi-a desbrăcat trupul, care şi-a lepădat corpul şi a umblat în toată lumea aproape cu sufletul gol, care a alungat din mintea sa orice patimă şi a ajuns imitator al apatiei puterilor netrupeşti, a suportat cu uşurinţă toate suferinţele, ca şi cum ar fi suferit aceasta într-un trup străin: întemniţările, lanţurile, arestările, biciuirile, ameninţările, moartea şi tot felul de chinuri; dar când s-a despărţit de dânsul un suflet iubit, s-a supărat şi s-a turburat nespus de mult, pentru că deşi se aştepta să-şi vadă prietenul iubit nu l-a găsit; pentru aceea a şi plecat îndată din oraş.

— Pentru ce faci aceasta, Pavele ? Ai fost legat de lemn, ai fost închis în temniţă, ti s-au dat lovituri de bice, de pe spatele tău a curs sânge; ai învăţat pe alţii taina credinţei, ai botezat, ai adus jertfe şi n-ai dispreţuit pe niciunul care voia să se mântuiască! Pentru ce când ai venit în Troada ai şi plecat îndată din ea, cu toate că ai găsit acolo ţarina desţelenită şi lucrată, gata să primească seminţele învăţăturii ? Pentru ce ai aruncat din mâni atât de mare câştig?

— Da, răspunde apostolul Pavel, am plecat, pentru că absenţa lui Titu m-a doborît din pricina tristeţei; sufletul meu a fost turburat foarte mult. Atât de mult m-a doborît durerea şi aşa m-a biruit, încât m-a silit să plec.

Ai văzut cât este de mare durerea pricinuită de despărţirea prietenului iubit ? Ai văzut ce lucru jalnic si plin de amărăciune este? Ai văzut ce suflet nobil şi viteaz trebue să ai ca să suporţi această despărţire ? Pentru cei care-si iubesc prietenii nu le este deajuns ca să fie legaţi sufleteşte cu ei şi nici nu-i mângâie atât de mult aceasta; din contra au nevoie de prezenţa lor trupească, iar dacă aceasta nu-i cu putinţă, mare parte din bucuria lor se pierde.

Vai! cât de inflăcâratâ este dorinta dragostei! Pavel cel neînfricat în faţa focului, cel tare ca oţelul, cel neclintit, cel neînduplecat, cel care a spus : „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau foamea sau prigoana sau golătatea sau primejdia sau sabia?” (Romani, VIII, 35) ; Pavel, care s-a împotrivit pământului şi mării, care şi-a bătut joc de porţile cele de oţel ale morţii, el, când a văzut lacrimile unor prieteni ai săi, atât de mult a lăcrămat şi i s-a sfâşiat inima, încât n-a mai putut să-şi ascundă suferinţa, ci a spus îndată : „Pentru ce plângeţi sfâşiindu-mi inima?” (Faptele Apostolilor, XXI, , 13).

Ce minune! Adâncul apelor nu i-a sfâşiat inima şi totuşi câteva lacrămi i-au sfâşiat-o şi i-au rupt-o! „Pentru ce plângeţi sfâşiindu-mi inima !”

— Spune-mi, Pavele, pentru ce vorbeşti aşa? Au avut atâta putere lacrimile ca să-ţi sdrobească sufletul tău de oţel? — Da, răspunde Pavel, căci este mare puterea dragostei. Ea mă birue şi mă stăpâneşte. Tuturor pot să mă împotrivesc în afară de dragoste.

Cine n-ar fi surprins, cine nu s-ar mira de aceste cuvinte? Dar mai bine cine n-ar fi surprins şi nu s-ar fi minunat după vrednicie de acest suflet curajos şi ceresc, care, deşi întemniţat, a scris Filipenilor aflaţi atât de departe de el? Cred că ştiţi cu toţii ce depărtare este de la Roma până în Macedonia!

Cu toate acestea nici lungimea drumului, nici durata ţinutului, nici mulţimea grijilor, nici primejdia, nici suferinţele neîncetate, în sfârşit niciuna, nici alta, nu i-au scos din suflet dragostea şi amintirea ucenicilor săi, ci-i avea pe toţi în mintea sa.

Mainile sale nu-i erau atât de strâns legate de lanţuri pe cât de strâns era legat şi ţintuit sufletul lui de dorul ucenicilor. Şi după cum un împărat dimineaţa se suie pe tronul său şi în timp ce stă în palatul împărătesc primeşte îndată de pretutindeni nenumărate scrisori, tot astfel şi acela, stând în temniţă ca într-un palat împărătesc, primea cu mult mai multe scrisori şi trimitea necontenit creştinilor din diferite părţi, care cereau de la sufletul său înţelept lămuriri asupra tuturor problemelor ce-i interesau. El cârmuia cu atât mai multe treburi decât împăratul cu cât i s-a încredinţat o conducere mai mare.

Atât de mare este puterea dragostei încât ea îmbrăţişează, uneşte strâns şi leagă nu numai pe cei care stau de fată, care sunt alături de noi şi îi vedem, ci chiar pe cei care sunt departe. Şi n-ar putea să taie sau să întrerupă această prietenie, săpată adânc în suflet, nici trecerea de vreme îndelungată, nici lungimea drumului şi nici o alta pricină la fel cu acestea.

Asa trebuie să ne arătăm dragostea noastră faţă de cel pe care il iubim, incat dacă e cu putinta, nimic sa nu ne împiedice de a ne da viaţa pentru el. Un prieten adevărat este, vrednic de această jertfă !

Un prieten când vede pe prietenul său iubit se bucură şi este cuprins de veselie, îl îmbraţişează cu o imbratisare pricinuitoare de bucurie sufleteasca nespusă. Chiar când îşi aminteşte de el ii tresare inima şi se întraripează; nu se simte sătul nici chiar dacă îl vede în fiecare zi. Nimic nu este al lui care să nu fie şi al aceluia.

Cele pe care le cere de la Dumnezeu în rugăciunea sa pentru el, pe acelea le cere şi pentru prietenul său. Cunosc pe cineva, care rugându-se sfinţilor pentru prietenul său, îi ruga ca mai întâi să facă rugăciuni către Dumnezeu pentru prietenul său si după aceea pentru el. Cunosc şi pe Pavel, care-şi da sufletul cu plăcere, deşi nu era rugat s-o facă, şi prefera să meargă în gheenă pentru prietenii lui.

Trebuie să iubim cu o pasiune atât de arzătoare, încât să nu ni se pară ca prietenul ni-i dator, ci că noi îi suntem dator lui chiar când el ni-i dator nouă.

Cel care iubeste nu vrea numai să poruncească, ci să i se porunceasca. Se bucură mai mult când i se porunceşte decât când porunceşte.

Cel care iubeşte preferă să facă bine celui iubit decât să primească să i se facă bine. Vrea mai bine să aibă pe prietenul săi dator decât să datoreze el aceluia.

Cel care iubeşte vrea să facă bine cu adevărat prietenului sau şi nu în aparenţa ; vrea să facă ei început binefacerii şi nu vrea sa fie începătorul binefacerii de ochii lumii numai. Când spun aceste cuvinte să nu vă gândiţi la prietenii obişnuiţi, cei care iau parte la mesele noastre şi ne sunt prieteni numai cu numele! Dacă cineva are un prieten, aşa cum l-am descris eu, va înţelege cuvintele mele cu uşurinţă.

Prietenul este mai plăcut decât viata aceasta pământească.

Mulţi oameni, după moartea prietenilor lor se rugau să nu mai trăiască.

Cu adevărat prietenul este mai dorit decât însăşi lumina.

Este mai bine pentru noi să se stingă soarele decât sa fim lipsiţi de prieteni.

Mulţi oameni, cu toate că văd soarele, trăeisc în întunerec; dar cei care au mulţi prieteni nu vor avea niciodată vreo supărare.

Totuşi dacă prietenia cuiva te vătăma sufleteşte, îndepărtează de la tine acea prietenie. Căci dacă noi tăiem de multe ori unele din mădularele noastre când nu se mai pot vindeca şi când îmbolnăvesc şi pe celelalte, cu cât mai mult trebuie să facem aceasta când este vorba de sănătatea sufletului nostru !

Nu-i nimic atât de vătămător ca o tovărăşie rea. Ceea ce nu poate face necesitatea, aceea o face adeseori prietenia fie spre vătămarea noastră, fie spre folosul nostru.

Cel care se împrieteneşte cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten cu imparatul.

Este cu mult mai buna ura ce o suferim din partea oamenilor pentru Hristos, decât dragostea ce ne-o arata ei pentru Hristos.

Şi pe bună dreptate, căci atunci când suntem iubiţi din pricina lui Dumneze noi suntem datori lui Dumnezeu cu cinstea ni se dă; dar când suntem urîţi pentru numele lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne este dator nouă cu cinste.

Aşa dar toţi cei care nu dispreţuim pentru Hristos avuţiile, dar mai bine spus nu pentru Hristos, ci pentru binele nostru, să ne cutremurăm când ne gândim la dragostea lui Pavel pentru Hristos.

Pavel nu iubea pe Hristos din pricina faptelor lui Hristos, ci iubea faptele lui din pricina lui Hristos; numai de un singur lucru se temea: să nu cada din dragostea către Hristos.

Se temea mai mult de aceasta decât de gheenă, după cum rămânerea în dragostea către Hristos era pentru Pavel mai dorită decât împărăţia cerurilor.

Aşa dar când Pavel pentru dragostea către Dumnezeu acceptă să cadă şi în gheenă şi să cadă şi din împărăţia cerurilor, dacă i-ar fi propus cineva pe acestea, două, iar noi nu dispreţuim nici viaţa prezenţă, suntem oare vrednici să ne atingem de încălţămintea lui, odată ce suntem atât de departe de măreţia sa ? Pentru aceasta şi Hristos spunea ; „Cel care-şi va pierde sufletul pentru mine il va afla” (Matei, XVI, 26) şi : „Cel care mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Matei, X, 32). Măreaţă este îndeplinirea unei asemenea fapte şi depăşeşte aproape firea omenească.

Iar pe aceasta o cunosc bine cei învredniciţi de cununile muceniciei. Nici un cuvânt omenesc nu va putea să o descrie. Săvârşirea ei este fapta unui suflet curajos şi este peste măsură de minunată. Cu toate acestea, Pavel a spus că o asemenea faptă minunată fără dragoste nu foloseşte la nimic, chiar dacă ar fi unită cu sărăcia.

Voi încerca să arăt pentru ce Pavel a vorbit aşa. Dar mai întâi să cercetăm cum poate să nu aibă dragoste cel care-şi împarte averile sale. Cel care este gata să-şi dea trupul să-l ardă şi probabil şi cel care are harurile profeţiei şi ale vorbirii în limbi, este cu putinţă să nu iubească, dar cum este cu putinţă să nu iubească cel care, nu numai că-şi dă averile sale dar le şi împarte? Ce putem dar spune?

Sau că a presupus ca existent ceea ce nu exista, lucru pe care Pavel obişnuieşte să-l facă când vrea să înfăţişeze ceva în chip iperbolic. Spre exemplu, scriind Galatenilor zice : „Dacă noi sau înger din cer v-ar binevesti altceva decât cee ace aţi primit, anatema să fie!” (I, 8). S-a exprimat aşa cu toate că nici el şi nici un înger n-avea să facă aceasta, ci, ca să exagereze oarecum lucrurile, a afirmat ceva care n-are să se întâmple de loc în viitor.

Un alt exemplu din Epistola către Romani, unde spune : „Nici îngerii, nici înceatoriile, nici puterile nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Hristos” (VIII, 38—39). Pavel n-a vrut să spună prin aceste cuvinte că îngerii aveau să facă aceasta, ci si aici presupune ceea ce nu poate să fie ca ceva existent. Tot astfel şi în cuvintele : „Nici o altă făptură oarecare” (VIII, 39), cu toate că nu mai există o altă făptură, odată ce a cuprins prin cuvintele „cele de sus şi cele de jos” toate făpturile.

Si în aceste cuvinte presupune ceea ce nu există, ca să arate cât de mare este dragostea lui pentru Hristos. Acelaşi lucru îl face şi când spune că „Chiar dacă cineva ar da totul, dar dragoste nu are, nimic nu foloseşte” (I Corinteni, XIII, 3).

Prin aceste cuvinte Pavel a putut să spună ceea ce am susţinut mai sus sau vrea sa urnească strâns pe cei care dau cu cei care primesc şi să nu dea fără să însoţească datul de o mişcare sufletească, ci sa aibă milă, să se plece, să se îndure si să sufere împreună cu cei ce sunt în nevoi.

Pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat poruncă să facem milostenie.

Dumnezeu putea negreşit să hrănească pe saraci si fara ajutorul nostru, dar a poruncit ca noi sa-l hranim, ca sa ne unească prin legătura dragostei si sa ne încălzim unii pe altii.

De aceea şi în altă parte spune : „Este mai bun un cuvânt bun decât datul” (Inţelepciunea lui Sirah, XVIII, 16); şi : Oare nu este mai bun cuvântul decât darea cea bună?” (Ibidem, 17). Apoi însuşi spune : „Milă doresc şi nu jertfă” (Osea, VI, 6).

Prin urmare Dumnezeu a legiuit aceasta pentru că este firesc ca cei care sunt în necazuri să iubească pe cei care le fac bine şi să fie mai apropiaţi de binefăcătorii lor, dând naştere astfel legăturii dragostei.

Şi ca să cunoaşteţi cât de mare este dragostea să o descriem prin cuvânt, odată ce nu o vedem apărând în viaţă şi să ne gândim cât bine nu s-ar face pe pământ dacă dragostea s-ar revărsa din belşug pretutindenea. Dacă ar fi dragoste n-ar mai fi nevoie de legi, nici de închisori, nici de pedepse, nici de condamnări si de nimic altceva de felul acestora.

Dacă toţi ar iubi şi ar fi iubiţi, n-ar mai fi nedreptăţit nimeni, s-ar indepărta şi uciderile şi luptele şi războaiele şi revoluţiile şi răpirile şi toate relele; nu i s-ar mai cunoaşte nici numele păcatului. Minunile n-ar fi în stare să săvârşească acest lucru, ci ar îngâmfa şi ar sădi în sufletul celor care nu sunt destul de atenţi asupra lor dorinţa spre slavă deşartă.

Faptul minunat al dragostei este următorul: pe când toate celelalte fapte bune sunt însoţite de păcate — spre exemplu : săracul este adeseori semeţ, cel care are darul vorbirii boleşte de dorinţa de a fi slăvit; cel smerit de multe ori în conştiinţa sa este un îngâmfat — dragostea este lipsită de toată această întinăciune.

In adevar nimeni nu poate să se poarte vreodată cu trufie faţa de cel pe care-l iubeşte.

Un astfel de om va locui pe pamânt ca în cer, se va bucura pretutindeni de linişte şi-şi va împleti nenumărate cununi.

Un astfel de om îşi va păstra sufletul nepătat de invidie, de mânie, de răutate, de îngâmfare, de slava deşartă, de pofte urîte, de dragoste neîngăduită şi de orice boală sufletească.

Şi după cum altcineva nu poate din pricina dragostei să-i facă rău, tot astfel nici el celor din jurul său.

Un om ca acesta cand merge pe pamant va fi însoţit de Arhanghelul Gavriil.

Aşa este un om care iubeşte. Cel care face minuni, însă, şi cel care are o cunoştinţă desăvârşită, dacă nu are dragoste nu va folosi mult, chiar dacă ar învia nenumăraţi morţi, deoarece este despărţit de toţi ceilalţi şi nu sufere ca să se amestece cu niciunul din oameni.

Pentru aceasta şi Hristos a lăsat ca semn al dragostei adevărate iubirea de aproapele. „Dacă mă iubeşti, Petre, zice Domnul, mai mult decât aceştia, paşte oile mele!” (Ioan, XXI, 17). Ai văzut că, şi aici Hristos a lăsat să se înţeleagă că dragostea este superioară muceniciei?

Să vă dau un exemplu : Dacă cineva ar avea un copil iubit, încât şi-ar da pentru el şi sufletul său; apoi dacă cineva care iubeşte pe tatăl n-ar da nici o atenţie copilului, n-ar mânia oare mult pe tatăl şi nu s-ar simţi jignit în dragostea ce i-o arată din pricina dispreţului faţa de copil? Dacă aşa stau lucrurile când este vorba de tată şi de copil, cu cât mai mult când e vorba de Dumnezeu şi de oameni, deoarece Dumnezeu îşi iubeşte mai mult fii săi decât orice tată.

Din această pricină după ce a spus : „Cea dintâi şi cea mai mare poruncă este să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, a adăugat: iar a doua” şi n-a tăcut, ci a adăugat una asemenea ei: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, XXII, 37—38).

Observă că Domnul cere ca dragostea de aproapele să fie aproape tot atât de puternică ca şi dragostea de Dumnezeu. Despre dragostea de Dumnezeu zice: „Din toata inima ta”; iar despre dragostea de aproapele spune: „Ca pe tine însuţi”, ceea ce este egal cu „din toata inima ta”.

Dacă s-ar păzi cu cea mai mare grijă această dragoste nu s-ar mai fi cunoscut pe lume cuvintele: rob, liber, conducător, supus, bogat, sărac, mic, mare, diavol.

Diavolul n-ar avea nici o putere asupra oamenilor daca ar exista dragostea. Iarba ar suporta mai uşor năvala focului decât diavolul flacăra dragostei.

Dragostea este mai trainică decât zidul, mai tare decât oţelul. Chiar dacă mi-ai cita un material mai tare decât oţelul, totuşi tăria dragostei îi este superioară. Nici sărăcia, nici bogăţia nu biruieşte dragostea.

Mai bine spus însă, dacă ar fi dragoste n-ar mai fi nici sărăcie şi nici bogăţie nemăsurată. Din amândouă ar fi numai cât este bine şi cât trebuie: din bogăţie am căuta să avem atât cât ne este de ajuns pentru trai, iar din sărăcie am avea parte de lipsa de griji; în chipul acesta n-am mai îndura nici grijile bogăţiei şi nici nevoile sărăciei.

Dar pentru ce vorbesc de câştigul care rezultă din dragoste ?

Gândeşte-te ce mare lucru este a iubi pentru a iubi, ce mare bucurie aduce, câtă mulţumire dă sufletului! Şi aceasta este mai cu seamă extraordinar. Toate celelalte feluri de virtuţi sunt însoţite de durere, cum sunt: postul, înfrânarea, privegherea.

Dragostea, însă, pe lângă folos procură şi multă plăcere şi nu are nici o suferinţă.

Dragostea este ca o albină foarte lucrătoare, care adună de pretutindeni cele bune şi le depozitează în sufletul celui care iubeşte.

Chiar dacă cineva este rob, robia i se va părea mai plăcută decât libertatea.

Dragostea schimbă firea lucrurilor şi preface în lucruri bune pe toate cele ce se ating de ea; e mai duioasă decât o mamă şi mai bogată ca o regină: pe cele anevoioase le face uşoare şi lesnicioase. Prin dragoste virtutea ni se pare uşoară iar viciul cu totul amar.

Nu numai atât! Cheltuielile par că sunt dureroase, dragostea însă le face plăcute. A lua bunurile altora pare ceva plăcut; dragostea nu îngăduie, însă, ca aceasta să se arate ca ceva plăcut, ci pregăteşte sufletul să fugă de o asemenea faptă ca de ceva cu neputinţă de suferit.

Şi iarăşi: bârfeala pare tuturor oamenilor ca ceva care face multă plăcere; dragostea însă hotărăşte că o asemenea faptă este amară, iar vorbirea de bine dulce. In adevăr nimic nu ne produce atâta plăcere ca atunci când prietenul nostru este lăudat. Şi iarăşi: mânia are în sine oarecare plăcere; în dragoste, însă, nu este nici urmă de mânie, căci dragostea taie toţi nervii mâniei.

Chiar dacă cel iubit va supăra pe cel care-l iubeste, acesta nu va arata nici o urma de manie, ci din contra va varsa lacrimi pentru el, îl va mângâia i se va ruga pentru el.

Atât de mult este depărtată de el mânia ! Dacă vede pe cineva că pacătuieşte, el jeleşte şi simte durere; dar chiar această durere îi produce plăcere. Lacrimile şi supărările provenite din dragoste sunt mai plăcute decât râsul şi voioşia. Nu simt atâta desfătare cei care râd, câtă desfătare simt, cei care plâng pentru prieteni.

Poate că cineva îmi va spune: dar şi dragostea trupească este însoţită de plăcere! Niciodată, omule! Nimic nu curaţeşte o astfel de dragoste ca dragostea adevărata. Sa nu-mi vorbeşti de dragostea publică şi bulevardieră, care este mai degrabă boală decât dragoste ! Ci vorbeşte-mi de dragostea pe care a căutat-o Pavel, care urmăreşte folosul celor iubiţi.

Vei vedea atunci că cei care au o astfel de dragoste sunt mai iubitori decât părinţii. Si după cum cei care iubesc banii, nu voiesc cu nici un chip să cheltuiască bani, ci le place mai mult sa trăiască în lipsă decât sa vadă banii împutinandu-se; tot astfel cel care iubeşte pe cineva, ar prefera să sufere nenumărate necazuri decât să vadă pe prietenul sau iubit vătămat.

— Dar dacă ne sunt duşmani, mă va întreba cineva, sau păgâni, nu trebuie să-i urâm?

— Trebuie să-i urâm, dar nu pe ei, ci învăţătura lor ! Nu trebuie să ‘urâm omul, ci fapta lui cea rea, învăţătura lui greşită. Omul este opera lui Dumnezeu: rătăcirea, însă, este opera diavolului. Dacă trebuie să urîm pe duşmanii lui Dumnezeu, atunci trebue să urâm nu numai pe necredincioşi, ci si pe păcătoşi. Făcând aşa însă, vom îi mai răi decât fiarele, vom distruge totul şi vom ajunge tot atât de îngâmfaţi ca şi fariseul din Evanghelie. Pavel nu ne-a poruncit asta. Ce însă? „Sfătuiţi pe cei care nu trăiesc in orânduială, mângâiaţi pe cei slabi de îngeri, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi indelung răbdători fată de toţi” (I Tesaloniceni, V. 14). Ce vrea să spună apoi prin cuvintele : „Dacă nu ascultă cineva cuvântul nostru prin epistola, pe acesta sa-l însemnaţi şi să nu aveţi amestec cu el?” (II Tesaloniceni, III, 14).

Aceste cuvinte le-a rostit mai cu seamă despre fraţi; cu toate acestea nu le-a spus fără cruţare, ci cu multă blândeţe. Să nu desparţi cuvintele de mai sus ale lui Pavel de cele ce urmează, ci adaugă-le lor. Căci după ce a spus : „Nu vă amestecaţi cu el”, a adăugat : „Nu-l socotiţi ca vrajmas ci sfătuiti-l ca pe un frate” (Ibidem, 1.5).

Ai văzut că a poruncit să urîm fapta rea şi nu pe om? Opera diavolului este că noi ne îndepartăm unii pe alţii. Diavolul s-a silit mult ca sa nimicească dragostea, ca să taie calea îndreptării, să ţină pe cei greşit în rătăcirea sa, iar pe tine în necredinţă şi ură, ca astfel să le închidă drumul mântuirii.

Dacă doctorul va urî pe bolnav şi va fugi, iar bolnavul va respinge pe doctor, când se va vindeca bolnavul, daca nici acela nu-l cheamă şi nici acesta nu se duce la el ? Pentru ce-l respingi şi fugi de el ?

Pentru ca este necredincios? Dar tocmai pentru aceasta trebuie să te apropii de el şi sa-l îngrijeşti ca să vindeci pe cel bolnav! Iar dacă el sufere de o boală de nevindecat, tu fă ceea ce ţi s-a poruncit.

Şi Iuda suferea de o boală de nevindecat; cu toate acestea Dumnezeu n-a încetat de a-l îngriji. Nici tu să nu oboseşti vreodată.

Căci chiar dacă nu l-ai liberat de necredinţă, cu toate că ai depus multe sforţări, totuşi vei primi plata de la cel pe care voiai să-i liberezi prin aceea că l-ai facut pe acela sa se minuneze de blandetea ta.

Şi astfel această întreagă slavă se va transmite lui Dumnezeu.

Niciodată nu se vor minuna atat de mult păgânii şi necredincioşii de tine, chiar dacă ai face minuni, chiar dacă ai învia morţii, chiar dacă ai săvârşi orice altă faptă mare, cât se vor minuna de tine când vor vedea că felul tău de a fi este liniştit, blând si paşnic.

Nu este puţin lucru şi această faptă, deoarece mulţi în cele din urmă vor fi liberaţi de rău. Nimic nu poate sa atragă atât cât dragostea. Din pricina semnelor şi a minunilor pe care le-ai face, oamenii te vor invidia; pentru dragoste insa te vor admira şi te vor iubi ; iar dacă te iubesc vor începe sa se şi îndrepte pe calea adevărului.

Dacă nu ajunge numai decât credincios nu te mira, nu te grăbi, nu căuta să dobândeşti totul dintr-o dată, ci lasă-l mai întâi să te laude, să te iubească şi odată intrat pe calea aceasta va veni.

Aşa dar pentru că dragostea este creatorul virtuţii, să o sădim cu foarte multă grijă şi stăruinţă în sufletele noastre, ca să ne dea multe bunătăţi şi să avem necontenit din belşug rodul ei, care înfloreşte totdeauna şi nu se veştejeste niciodată. In chipul acesta vom dobândi bunătăţile cele veşnice, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, eu care Tatălui împreună cu Sfântul şi Bunul Duh, slava în vecii vecilor. Amin.

Tâlcuire la Tatăl Nostru – Sfântul Ioan Gură de Aur / Rugăciunea “Tatăl Nostru” explicată de un cunoscător/specialist

INTRODUCERE: “Rugaciunea, ceasornicul vietii sufletesti a crestinului”

De mare însemnatate în viata duhovniceasca a crestinului este rugaciunea, cale de apropiere a noastra de Dumnezeu si de unire cu Izvorul vietii si al fericirii netrecatoare.

Dupa cum organismul omenesc are nevoie de aer pentru a putea trai, tot astfel si sufletul nostru are trebuinta de rugaciune pentru a fi viu în veci.

Zilnic înaltam rugaciuni catre Dumnezeu în Sfânta Treime slavit si catre cei binecuvântati de El sa fie mijlocitorii nostri: Maica Domnului, îngerii si sfintii.

Rugaciunea Tatal nostru ne-a învatat s-o rostim Mântuitorul Hristos. Dupa ce S-a rugat într-un loc, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: “Doamne învata-ne sa ne rugam, cum a învatat si Ioan pe ucenicii lui” (Lc. 11, 1). Si dumnezeiescul Mântuitor a rostit Rugaciunea Domneasca, una din cele mai însemnate, frumoase si cuprinzatoare rugaciuni, care începe cu chemarea: “Tatal nostru care esti în ceruri”, urmeaza apoi sapte cereri si doxologia finala.

De-a lungul veacurilor rugaciunea Tatal nostru a fost tâlcuita de Sfintii Parinti si scriitori bisericesti ca de pilda: Tertulian, Origen, Ciprian, Grigorie de Nyssa, Fericitul Augustin, Maxim Marturisitorul, si nu în ultimul rând Sf. Ioan Gura de Aur (+407), patriarhul Constantinopolului, precum si de marii gânditori crestini din toate timpurile.

Talmacirea Sfântului Ioan Hrisostom, socotit pâna astazi cel mai mare propovaduitor al cuvântului lui Dumnezeu din Biserica crestina, se caracterizeaza prin simplitate si profunzime, claritatea stilului, expunerea sistematica si înlantuirea logica a ideilor, iata de ce ne-am gândit ca ar fi bine sa punem la îndemâna credinciosilor Bisericii strabune ortodoxe în colectia “Margaritare duhovnicesti” a Editurii Buna Vestire, explicarea rugaciunii Tatal nostru, facuta de acest mare ierarh si dascal al lumii, în traducerea parintelui Dumitru Fecioru, caruia îi aducem si pe aceasta cale un pios omagiu pentru ca ne-a daruit în româneste atâtea si atâtea traduceri din scrierile Sf. Ioan, numit de contemporanii sai ,,Hrisoroas”, adica “râu în ale carui valuri curge aur”.

Sa pretuim aceasta comoara de învataturi daruita de Sf. Ioan Zlataoustul, s-o citim cu evlavie si sa urmam povetele ce le cuprinde.

Sa rostim zi de zi, de mai multe ori, Rugaciunea Domneasca, fiind cu mare luare aminte la fiecare cuvânt ce-l spunem, sa putem marturisi, dupa ani si ani, asemeni poetului-medic Vasile Voiculescu:

“Pe vremea aceea ma închinam mereu.
La masa, la culcare, la sculare;
Rugaciunea era cheia de aur cu care
Intorceam ornicul sufletului meu
Si-l potriveam sa mearga dupa Dumnezeu ”

(Cheia de aur) Beius, 21 martie 2005
Pr. Ioan MORGOVAN

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – TÂLCUIRE LA TATĂL NOSTRU

Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscător

Deci asa va rugati:
“Tatal nostru, Care esti în ceruri”
“(Matei 6, 9) .

Vezi ca îndata a desteptat luarea aminte a ascultatorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugaciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu.

Cel care numeste Tata pe Dumnezeu, prin aceasta singura numire, a marturisit: iertarea pacatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfintenia, rascumpararea, înfierea, mostenirea, însusirea de frate cu Unul-Nascut, daruirea Duhului. Ca nu-i cu putinta sa numesti Tata pe Dumnezeu, daca n-ai dobândit toate aceste bunatati.

Hristos, deci, desteapta luarea aminte a ascultatorilor Lui prin doua lucruri: si prin vrednicia Celui pe Care Il numesc Tata, si prin maretia bunatatilor de care se bucura. Când spune: “Care esti în ceruri”, nu o spune ca sa închida pe Dumnezeu în cer, ci ca sa îndeparteze de pamânt pe cel ce roaga si sa-l ridice la locurile cele înalte si la locasurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învata sa facem rugaciune de obste pentru toti fratii.

Ca n-a spus: “Tatal meu care esti în ceruri”, ci: “Tatal nostru”, poruncindu-ne sa înaltam rugaciuni pentru toti oamenii si sa nu urmarim niciodata folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeste dusmania, doboara mândria, alunga invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunatatilor, izgoneste inegalitatea dintre oameni, arata ca este de aceeasi cinste si împaratul si saracul, pentru ca participam cu totii, în comun, la cele mai mari si la cele mai necesare bunuri. Ce paguba avem de pe urma obârsiei noastre de jos, când, de pe urma obârsiei noastre de sus, toti suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât saracul, nici stapânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împaratul mai mult decât ostasul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înteleptul mai mult decât prostul?

Tuturor ni s-a daruit aceeasi noblete, învrednicindu-ne pe toti la fel sa-I zicem lui Dumnezeu: “Tata”.

Deci dupa ce ne-a amintit de aceasta noblete, de darul cel de sus, de egalitatea de cinste dintre toti oamenii, de dragoste, dupa ce ne-a departat de la pamânt si ne-a urcat în ceruri, sa vedem acum ce ne porunceste sa cerem.

De altfel este îndestulator numai cuvântul “Tata”, ca sa ne învete toata virtutea. Ca acela care-L numeste pe Dumnezeu “Tata”, si “Tata obstesc”, trebuie sa duca o astfel de viata încât sa nu se arate nevrednic de aceasta noblete si sa se straduiasca sa fie egal cu darul primit.

Dar Domnul nu Se multumeste cu atâta, ci adauga si o alta cerere, spunând asa:
Sfinteasca-se numele Tau

Rugaciunea, vrednica de cel ce-L numeste pe Dumnezeu Tata, este a nu cere nimic înainte de a slavi pe Tatal, ci de a socoti pe toate în urma laudei aduse Tatalui.

“Sfinteasca-se” înseamna: “Slaveasca-se”.

Dumnezeu are deplina slava Sa si este totdeauna aceeasi; totusi Hristos porunceste ca acela ce se roaga sa-L slaveasca pe Tatal, ca Tatal sa fie slavit si prin viata noastra. Acelasi lucru îl spunea Domnul si mai înainte: ,,Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, ca sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri”( Matei 5, 16); ca si serafimii, când slavesc pe Dumnezeu, spun la fel: “Sfânt, Sfânt, Sfânt”(Isaia 6, 3).

Prin urmare, “Sfinteasca-se” înseamna: “Slaveasca-se”. Cu alte cuvinte, Hristos spune asa: “învredniceste-ne sa ducem o viata asa de curata, încât prin noi sa Te slaveasca toti oamenii”. Si iarasi, înseamna sa ai o filozofie desavârsita când oferi tuturor o viata atât de curata, încât fiecare din cei ce o vad sa înalte pentru aceasta lauda lui Dumnezeu.

Vie împaratia Ta” (Matei 6, 10)

Si aceste cuvinte sunt iarasi cuvintele unui copil recunoscator, care nu-si lipeste sufletul de cele ce se vad, nici nu socoteste mare lucru pe cele din lumea aceasta, ci se grabeste câtre Tatal si doreste cu înfocare pe cele viitoare. Toate acestea se nasc dintr-o constiinta curata si dintr-un suflet desprins de lucrurile de pe pamânt.

Dorinta aceasta o avea si Pavel în fiecare zi; de aceea si spunea: “Si noi, care avem pârga duhului, suspinam, asteptând înfierea, izbavirea trupului nostru” (Rom. 8, 23). Cel ce are aceasta dragoste nu poate sa se îngâmfe nici cu fericirea vietii sale, dar nici nu poate sa fie doborât de necazuri si suparari, ci, ca si cum ar trai chiar în cer, este slobod si de una si de alta din aceste anomalii.

Faca-se voia Ta, precum în cer si pe pamânt”(Matei 6, 10) .

Ai vazut ce urmare minunata! Ne poruncise sa dorim bunatatile viitoare si sa ne grabim pentru plecarea noastra dincolo; dar atâta vreme cât nu se întâmpla asta si locuim aici, ne porunceste sa ne dam toata silinta ca sa vietuim ca îngerii din cer. Hristos ne-a spus: “Trebuie sa doriti cerurile si cele din ceruri!”; dar a poruncit ca, înainte de a ajunge în cer, sa prefacem pamântul în cer; sa traim pe pamânt, ca si cum am trai în cer; sa ne grabim sa facem asa totul. Si pentru acestea sa-L rugam pe Stapânul nostru.

Nimic nu ne împiedica sa ajungem la viata desavârsita a puterilor celor de sus, chiar daca locuim pe pamânt; ca e cu putinta ca acela care traieste aici sa faca totul ca si cum ar si fi acolo.

Cererea aceasta vrea sa spuna: “Dupa cum acolo sus în cer toate se petrec fara de nici o piedica, iar îngerii nu împlinesc numai unele porunci, iar pe altele le calca, ci pe toate le fac si cu totii se supun – ca “sunt puternici în virtute – spune psalmistul – facând cuvântul Lui” (Ps. 102, 21) -, tot asa învredniceste-ne si pe noi oamenii sa nu facem pe jumatate vointa Ta, ci sa o împlinim în întregime, asa cum Tu voiesti!”.

Ai vazut ca ne-a învatat sa fim modesti, aratându-ne ca virtutea nu se datoreaza numai râvnei noastre, ci si harului de sus? Si iarasi, ne-a poruncit ca fiecare din noi, când ne rugam, sa ne rugam si pentru binele întregii lumi. Ca Domnul n-a spus: “Faca-se voia Ta în mine sau în noi”, ci: “Faca-se voia Ta pretutindeni pe pamânt”, ca sa dispara înselaciunea, sa se sadeasca adevarul, sa se stârpeasca orice pacat, sa se întoarca din nou virtutea, sa nu mai fie nici o deosebire între pamânt si cer. “Daca s-ar face asta, spune Domnul, nu s-ar mai deosebi cele de jos de cele de sus – desi prin firea lor sunt deosebite unele de altele -, pentru ca pamântul ne-ar arata alti îngeri”.

Pâinea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi”(Matei 6, 11)

Ce înseamna cuvintele: “Pâinea noastra cea de tocite zilele”? Inseamna: pâinea noastra cea din fiecare zi.

Pentru ca Domnul spusese sa ne rugam: ,,Faca-se voia Ta, precum în cer asa si pe pamânt”, poruncind sa împlinim si noi poruncile pe care le împlinesc îngerii, de aceea, prin cererea aceasta, face pogoramânt slabiciunii firii omenesti, pentru ca graieste oamenilor îmbracati cu trup, supusi nevoilor firii omenesti, care nu pot avea aceeasi nepatimire ca îngerii.

“Va cer si voua, oamenilor, spune Domnul, sa-Mi îndepliniti poruncile Mele în chip desavârsit ca si îngerii, dar nu va cer nepatimirea îngerilor, pentru ca nu va îngaduie tirania firii omenesti, pentru ca aveti nevoie de hrana cea de toate zilele!”.

Uita-mi-te câta duhovnicie este si în cele trupesti! Nu ne-a poruncit sa ne rugam nici pentru averi, nici pentru desfatari, nici pentru haine luxoase, pentru nimic din unele ca acestea, ci numai pentru pâine, anume pentru pâinea cea de astazi, ca sa nu ne îngrijim de ziua cea de mâine! De aceea a si adaugat: “Pâinea cea de toate zilele”, adica pâinea care ne trebuie astazi pentru hrana noastra.

Si nu S-a multumit numai cu acest cuvânt, ci a adaugat si un altul dupa acesta, spunând: “Da-ne-o noua astazi”, pentru ca sa nu ne mai zdrobim capul mai dinainte cu grija zilei de mâine. Pentru ce sa te îngrijesti de ea, odata ce nu stii de vei vedea ziua de mâine? Porunca aceasta a dat-o si mai târziu, spunând: “Nu va îngrijiti de ziua de mâine” (Matei 6, 34).

Hristos vrea ca noi sa fim sprinteni si întraripati si sa-i dam atâta firii cât nevoia firii o cere de la noi.

Apoi, pentru ca se întâmpla sa pacatuim si dupa baia celei de a doua nasteri, Domnul Isi arata si aici multa Sa iubire de oameni si ne porunceste ca, pentru iertarea pacatelor, sa ne apropiem de iubitorul de oameni Dumnezeu si sa spunem asa:

Si ne iarta noua greselile noastre,
precum si noi iertam gresitilor
nostri
” (Matei 6, 12).

Ai vazut ce covârsitoare iubire de oameni? Dupa ce prin botez ne-a sters atât de multe pacate si ne-a dat nespusa maretie a darului Sau, ne învredniceste iarasi de iertare dupa ce pacatuim! Ca rugaciunea aceasta se cuvine sa o spuna numai cei botezati, o arata si legile Bisericii, dar si cuvintele de la începutul rugaciunii – ca cel nebotezat nu poate sa numeasca pe Dumnezeu Tata!

Asadar, daca rugaciunea aceasta se cuvine sa fie rostita numai de cei botezati, iar ei se roaga pentru ca au nevoie sa li se ierte pacatele, urmeaza ca nici dupa botez n-a pierit câstigul pocaintei.

Daca Domnul n-ar fi vrut sa arate asta, nu ne-ar fi poruncit sa ne rugam asa. Pentru ca Domnul în aceasta rugaciune aminteste de pacate, pentru ca ne porunceste sa ne cerem iertare, pentru ca ne învata ca putem sa dobândim iertare si pentru ca prin aceasta ne-a facut lesnicioasa cale, este lamurit ca stie si ca ne arata ca putem, si dupa botez, sa ne curatim pacatele; si tocmai de aceea a pus în rugaciunea aceasta si cererea pentru iertarea pacatelor.

Astfel, pentru ca ne pomeneste de pacate, ne învata sa fim smeriti; pentru ca ne porunceste sa iertam altora greselile, îndeparteaza din sufletul nostru dusmania; pentru ca ne tagaduieste si noua iertarea greselilor daca iertam pe cei ce ne gresesc, ne da bune nadejdi si ne învata sa filozofam despre nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu.

Dar ceea ce trebuie mai cu seama observat este ca, în fiecare din cererile de pâna acum, Domnul a amintit întreaga virtute, cuprinzând în ea si porunca de a nu purta dusmanie – ca a sfinti numele lui Dumnezeu înseamna a duce o viata desavârsita în toate privintele; a se face voia Lui arata iarasi acelasi lucru; a putea sa-I spui lui Dumnezeu: Tata înseamna a arata o vietuire fara pata; în toate acestea este cuprinsa negresit si îndatorirea de a îndeparta din sufletul nostru orice ura fata de cei ce ne-au gresit -, totusi Hristos nu S-a multumit cu atâta, ci, vrând sa arate cât de mult tine la iertarea dusmanilor, o aminteste în chip special;
iar dupa ce termina rugaciunea, nu mai revine asupra nici unei alte porunci decât asupra acesteia, spunând asa: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, va va ierta si voua Tatal vostru cel ceresc” (Matei 6, 14).

Prin urmare, noi facem începutul iertarii noastre, noi suntem stapânii judecarii noastre. Si pentru ca nici unul din cei nesocotiti, când este judecat, sa nu-I poata aduce lui Dumnezeu nici o învinuire, mare sau mica, Dumnezeu te face pe tine stapân, raspunzator al sentintei si-ti spune: “Dupa cum ai judecat, asa te judec si Eu! Daca ierti pe aproapele tau, te voi ierta si Eu!”

Cu toate ca nu se potriveste o iertare cu alta! Tu ierti pentru ca ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însa, n-are nevoie de nimic; tu ierti pe un om de aceeasi fire cu tine; Dumnezeu, însa, iarta un rob; tu esti vinovat de nenumarate pacate; Dumnezeu, însa, este fara de pacat. Si cu toate acestea, si asa Dumnezeu Isi arata iubirea Lui de oameni.

Ar putea, chiar fara asta, sa-ti ierte toate pacatele tale, dar vrea, si pe aceasta cale, sa-ti faca bine, dându-ti nenumarate prilejuri sa fii blând si iubitor de oameni, sa scoata din tine fiara, sa stinga mânia si prin toate sa te înfrateasca cu madularul tau.

Ce ai putea sa spui? Ca ti-a facut rau pe nedrept semenul tau? Dar tocmai aceasta înseamna greseala! Daca ti-ar fi facut rau pe buna dreptate, fapta lui n-ar mai fi socotita greseala. Dar si tu te apropii de Dumnezeu ca sa dobândesti iertarea unor greseli ca acestea, ba chiar cu mult mai mari. Si înainte de a ti se fi iertat pacatele te-ai bucurat de mari daruri din partea lui Dumnezeu: ai fost învatat ca ai suflet omenesc si ai fost povatuit sa fii blând. Odata cu acestea te asteapta si mare rasplata dincolo, daca nu ceri socoteala celor ce ti-au gresit. Dar de ce pedeapsa nu suntem vrednici, când puterea sta în mâinile noastre, iar noi ne tradam mântuirea?

Cum mai putem pretinde sa ne asculte Dumnezeu în celelalte rugaciuni ale noastre, când noi însine nu vrem sa avem mila de noi în cele ce suntem stapâni?

Si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau,
Ca a Ta este împaratia si puterea si slava în veci.
Amin
”(Matei 6, 13)

În aceste cuvinte Domnul ne arata lamurit nimicnicia noastra si ne potoleste trufia, învatându-ne sa fugim de lupte si sa nu le cautam. Asa victoria ne va fi mai stralucita, iar înfrângerea diavolului mai rusinoasa. Când suntem târâti în lupte, da, atunci trebuie sa le înfruntam cu curaj; dar daca nu suntem chemati, sa stam linistiti si sa asteptam timpul luptelor, ca sa aratam si ca nu umblam dupa slava desarta si ca suntem curajosi.

“Cel rau” este numit aici diavolul. Domnul ne porunceste sa purtam cu el razboi neîmpacat si ne arata ca diavolul nu-i prin fire asa. Ca rautatea nu vine de la fire, ci de la vointa. Diavolul este numit prin excelenta asa din pricina covârsitoarei lui rautati si din pricina ca duce cu noi razboi neîmpacat, fara ca noi sa-l fi nedreptatit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: “Izbaveste-ne de cei rai”, ci “de cel rau”, învatându-ne sa nu purtam ura semenilor nostri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci sa mutam ura noastra de la ei la diavol pentru ca el este pricina tuturor relelor.

Asadar, dupa ce prin amintirea dusmanului nostru ne-a pregatit de lupta si ne-a stârpit toata trândavia, ne da iarasi curaj si ne ridica gândurile, amintindu-ne de împaratul sub Care suntem rânduiti si aratând ca El este mai puternic decât toti, spunând:
“Ca a Ta este împaratia si puterea si slava”

Deci daca a Lui este împaratia, nu trebuie sa ne temem de nimeni, pentru ca nu este nimeni care sa I se împotriveasca si cu care sa împarta stapânirea.

Când spune: “A Ta este împaratia”, Hristos arata ca si diavolul, care se lupta cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar daca pare ca I se împotriveste, Dumnezeu îngaduindu-i deocamdata aceasta. Ca si diavolul face parte din robii Lui, din cei carora, li s-a lua cinstea si au fost izgoniti.

De altfel diavolul n-ar îndrazni sa atace pe vreun om daca n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porcilor n-a putut îndrazni ceva pâna ce nu i-a îngaduit Domnul (Matei 8, 30-32); nici împotriva turmelor cu oi, nici împotriva cirezilor cu vite, pâna ce n-a luat îngaduinta de sus.

“Si puterea”. Chiar de-ai fi slab de tot, drept este sa ai curaj, pentru ca ai un Imparat ca Acesta, Care poate savârsi, si prin tine cu usurinta totul.

“Si slava în veci. Amin.”