Familia perfecta

familie

Vineri, 8 Martie 2013

Între tradiţie şi actualitate: familia perfectă şi numărul ideal de copii

Într-un context nu foarte prielnic pentru o viaţă duhovnicească corectă, familia contemporană tinde spre o liberalizare a relaţiilor maritale şi familiale şi se construieşte pe idealuri materiale, spre deosebire de familia din trecut, care era împlinită prin respectarea unor valori tradiţionale şi prin comportamente bazate pe respect, responsabilitate şi moralitate.
                                                                                  

O simplă căutare pe internet a expresiilor “familia perfectă” sau “numărul ideal de copii” te pune în faţa unor studii cvasisociologice şi articole simpliste şi unilaterale, ale căror cititori, aflaţi de regulă la vârsta adolescenţei, iau de bun tot ce se scrie. Aflăm, de pildă, că vârsta propice pentru a face copii este între 20 şi 30 de ani, că părinţii tineri sunt nefericiţi dacă au mai mult de trei copii, sau că avortul este o soluţie mai bună decât naşterea copilului într-un mediu ostil. Peste tot în jur este promovată imaginea aceea occidentală a familiei perfecte, cu doi copii şi un câine, într-o curte mare şi cu o casă spaţioasă în spate. Este idealul creat de societate, iar mulţi dintre noi tindem să ne dorim aceste lucruri.Pe de altă parte, dacă ne întrebăm părinţii şi bunicii, ei ne vor spune că nu există reţeta perfectă, însă căsătoria se bazează pe respect reciproc, pe direcţii comune şi pe anumite repere morale, văzute ca elemente de stabilitate. Numărul ideal de copii: 2, 3 sau 13?Realitatea contemporanăne pune în faţa unor situaţii tot mai lipsite de sens teologic: cuplurile se căsătoresc după câţiva ani de concubinaj, copiii apar fie înainte de căsătorie, fie la mulţi ani după ce legământul este făcut în biserică, iar exemplele pot continua. În acelaşi timp, însă, rămân mărturiile vii ale celor care au păstrat tradiţia creştină şi au pus valorile umane şi învăţăturile creştine mai presus de tendinţele societăţii.Pe nenea Petrică şi pe tanti Maria i-am întâlnit în urmă cu ceva vreme, la biserica din satul Drăguşeni, Judeţul Iaşi. Erau protagoniştii unei slujbe de binecuvântare la împlinirea a nici mai mult nici mai puţin de 50 de ani de căsătorie. Când s-au unit în faţa lui Dumnezeu, ea avea 19 ani, iar el 22. Cine şi-ar fi imaginat că, jumătate de secol mai târziu, se vor găsi în acelaşi loc, dar înconjuraţi de nouă din cei treisprezece copii cu care Dumnezeu i-a binecuvântat… Şapte băieţi şi şase fete, care la rândul lor le-au dăruit şaisprezece nepoţi. “A fost şi bine şi greu…mai mult greu…Nu am fost supărat niciodată pentru că am avut copii. Mi-am pus credinţa în Dumnezeu. Multe n-au avut copiii, poate de multe ori s-au dus desculţi la şcoală, dar El ne-a ajutat şi i-am crescut. Uitaţi-vă la ei: cel mai mare şi cel mai mic”, ne-a spus nenea Petrică, uitându-se cu mândrie spre copiii lui.Secretul unei vieţi fericite

Nenea Petrică şi tanti Maria nu şi-au pus problema, cum fac tinerii în ziua de astăzi, că nu au casă sau maşină. Au mers înainte, indiferent de ce se întâmpla. Fiecare şi-a îndeplinit atribuţiile tradiţionale. Tatăl a fost cel care a adus banii şi mâncarea în casă, iar mama s-a ocupat de gospodărie şi de copii. La puţin timp după căsătorie, el a plecat în armată, iar ea a rămas acasă cu doi copii. Nici responsabilitatea de mamă nu a fost deloc uşoară. Numai ideea de a duce până la capăt treisprezece sarcini copleşeşte orice femeie. “Nu a fost greu, dar nici n-am avut când să le simt, dacă munceam mereu. Plecam la prăşit şi pe drum ziceam că trebuie să mă întorc, să nasc. Aproape că năşteam pe câmp…fata asta e născută acasă, la cărat lutul”, ne-a povestit, glumind, tanti Maria. Toate sarcinile le-a dus până la capăt; numai o fată s-a născut la 7 luni, cântărind abia 1,7 kg. A stat cu ea în spital câteva săptămâni. Îi spuneau medicii să plece acasă şi să lase fata acolo, dar nu a vrut, cu toate că acasă erau încă şase care aveau nevoie de ea.

Cu fiecare copil născut bucuria lor era tot mai mare. Nu din inconştienţă… Bineînţeles că ştiau foarte bine că şi greutăţile vor fi din ce în ce mai mari, însă respectul pentru tradiţie şi dragostea faţă de Dumnezeu au dominat. Bucuria era la fel de mare şi pentru copiii mai mari. Acum, când şi ei sunt adulţi şi sunt fiecare la casele lor, glumesc şi râd spunând că ar fi putut forma o echipă de fotbal, cu tot cu rezerve. Fără să răsufle, tanti Maria ni-i înşiruie pe toţi de la cel mai mare la cel mai mic: Petrică, Mărioara, Dorina, Gabriel, Cristinel, Ionel, Lenuţa, Costel, Simenea, Mihăiţă, Alina, Irina şi Floris.

“16 km pe zi şi cu 20 de pâini în spate”                

Greutăţile erau firescul situaţiei. Nenea Petrică a fost timp de 30 de ani paznic la un liceu din Iaşi, timp în care, făcând naveta pe jos, a făcut 2 milioane 800 de mii de km, după socotelile lui. “16 km pe zi şi cu 20 de pâini în spate. Era pâine neagră de 2 lei şi luam cu sacii. Atunci nu puteai să iei câtă voiai, dar mă descurcam. Pâine proaspătă au mâncat mereu. Când veneam de la gară ei ieşeau în stradă şi mă aşteptau. Dar curajul nu mi l-am pierdut. Vacă cu lapte am avut mereu, porc am tăiat la fiecare Crăciun. Dar stau şi mă gândesc câteodată, şi sincer, nu ştiu cum am rezistat”, ne-a mărturisit tatăl. Părinţii au muncit împreună, fără să aibă pretenţii prea mari unul de la celălalt. Casa, acum mare şi încăpătoare, a fost construită mai mult de ea, mai mereu gravidă şi lehuză.

Cel mai mare dintre copii are 49 de ani şi este în continuare copilaşul lor. Are şi el peste 25 de ani de căsătorie şi trei băieţi. La fel şi ceilalţi, fiecare într-un colţ de lume, rămân copilaşii lor orice s-ar întâmpla. “Părinţii noştri sunt o mărturie vie pentru noi. Noi am mers pe acelaşi drum, prin credinţă. Întotdeauna, fără nici o excepţie, aveam o mare bucurie de a veni acasă, la fraţi şi la părinţi. Ei sunt ca o stea după care ne-am ghidat şi ne-a îndrumat în viaţă”, ne-a mărturisit, cu ochii în lacrimi, cea mai mare dintre fete. Moştenirea spirituală şi păstrarea din generaţie în generaţie a valorilor tradiţionale sunt din ce în ce mai rare în zilele noastre. Nenea Petrică şi tanti Maria, provenind din familii aproape la fel de numeroase, au moştenit aceste valori şi le-au transmis mai departe. Acum, dintre copii lor, 4 sunt în Cipru, 4 în Italia, 3 în Braşov, 1 la Bucureşti şi 2 la Buşteni. Dar nici unul nu a uitat de unde a plecat şi toţi se întorc cu drag la părinţii şi fraţii lor.

Familia este Biserică

Când vine vorba de copii, părinţii, în general, se plâng de foarte multe lipsuri, motiv pentru care încearcă să se ferească sau să scape de ei. Tocmai de aceea este nu impresionant, ci dezarmant modul în care aceşti oameni şi-au asumat cu atâta dăruinţă firescul şi şi-au lăsat viaţa în voia Domnului. “O cununie de mulţumire la 50 de ani arată ca o biserică vie, cu întreaga familie şi cu copii în jurul mirilor. Este o mărturie a faptului că familia este Biserică. În acelaşi timp, pe chipurile lor peste care au trecut anii se văd şi grijile purtate pentru copii, dar şi bucuria pe care o simt ei, de atâţia ani. Lucrarea lui Dumnezeu se vede foarte clar din faptul că aceşti copii nu au suferit niciodată traume majore, nu au suferit de foame, nu au avut lipsuri, dovadă a faptului că organizarea şi credinţa lor au fost deosebite”, ne-a explicat pr. Pavel Vitel, paroh la biserica “Sfânta Parascheva” din Drăguşeni.

Este o adevărată lecţie de viaţă faptul că nu este nici suferinţă, nici chin în familiile cu mulţi copii. Dimpotrivă, este solidaritate şi iubire. Este o adevărată exemplificare a cuvintelor din Sfânta Evanghelie, care ne arată că bărbatul trebuie să-şi iubească femeia precum Hristos Biserica, şi să se jertfească pentru familia sa. Iar femeia, prin naştere de prunci, se va mântui. Aceasta este familia perfecta – cea care face voia lui Dumnezeu, şi aceasta este tradiţia care ar trebui purtată mai departe.

Contact ProVita Iaşi:

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei

Sectorul de Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală

Departament ProVita

Str. Stefan cel Mare, nr. 14, etaj 3, Iasi Telefon: 0232.222.550 E-mail:departamentprovita@gmail.com, www.provitaiasi.ro, www.facebook.com/ProVitaIasi

Află cum poți prelua titlurile din Doxologia în saitul sau blogul personal!

Continuare:
Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia – d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei patru doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz (“Teologul“) și Ioan Gură de Aur.
Viața și activitateaSfântul Vasile episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanți părinți ai bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 și a murit în Cezarea în ziua de 1 Ianuarie 379.

Provenea dintr-o familie creștină binecunoscută, tatăl său Sfântul Vasile cel Bătrân a fost un renumit învățător în Pont, iar sora sa Macrina și fratele său Grigore din Nyssa au devenit de asemenea sfinți.

Sf. Vasile a studiat la Cezarea, la Constantinopol și Atena, remarcându-se încă de tânăr prin profunde cunoștințe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină și retorică. La Atena a legat o strânsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligența și spiritul său profund. Sf. Vasile a devenit apoi un strălucit profesor în NeoCezarea.

Sub influența sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecțiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina și Mesopotamia. La întoarcerea în Pont, el înființează o mănăstire pe malul Iris-ului. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieții monahale sistematice și de aceea Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental.

După moartea lui Dianius, Eusebius devine episcop și care la rândul său încearcă să-l convingă pe Vasile să devină preot, și în cele din urmă îi oferă o înaltă slujbă în cadrul episcopiei, care îi dă ocazia să-și arate în plenitudine deosebitele sale calități spirituale și intelectuale. În acest timp , Sf.Vasile exercită o mare influență atât în rândul conducătorilor imperiului cât și al populației și clerului.

El începe o aprigă polemică împotriva arianismului și a altor mișcări eretice. La 14 iunie 370, Sf. Vasile este ales episcop al Cezareii, cel mai important susținător al său fiind Grigore Nazianzus. În această înaltă funcție, el era totodată Mitropolit al Cappadociei și Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee și până la Eufrat. El a depus un enorm efort la organizarea bisericii și a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică și spirituală a preoților.

O mare atenție a acordat Sf. Vasile păturii sărace și a celor oprimați, inițiind nenumărate acte de caritate. Începând din anul 373, o serie de evenimente întristează viața sa, începând cu moartea fratelui său Grigore și ruptura cu Grigore Nazianzus. La acestea se adaugă situația generală din Imperiul Roman și atacurile goților. Sf. Vasile moare în anul 379, iar la înmormântarea sa participă un imens număr de creștini, evrei, păgâni, localnici și străini, ca dovadă a marii sale popularități.

Scrierile sale au o mare importanță teologică și au fost traduse pe tot globul. Sf. Vasile a scris câteva cărți împotriva lui Eunomius și a arianismului în general, în care apără teza Trinității. În “De Spiritu Sancto”, Sf. Vasile tratează chestiunea Sfântului Duh și combate anumite mișcări din Macedonia care negau existența Duhului Sfânt. El a scris de asemenea un mare număr de lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia și Iov, 24 de predici și a ținut multe discursuri. Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie și 366 de epistole, multe cu caracter dogmatic iar altele apologetice.

Alte importante scrieri sunt Liturghia Sf. Vasile cel Mare și Molitfele Sfântului Vasile cel Mare.

Sf. Vasile este unul dintre “Cei Trei Cappadocieni” (alături de Grigore de Nisa și Grigore de Nazianz) fiind totodată și cel mai important dintre ei.

Sf. Vasile este serbat pe data de 1 ianuarie și deasemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) și Sf. Grigore (Nazianzus) (Sfinții Trei Ierarhi – sărbătoare hotărâtă în 1081 de către Ioan Patriarhul Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinți și teologi ortodocși).

Literatură

  • Wolf-Dieter Hauschild: Basilius von Caesarea. în: TRE Vol. 5. col. 301.313.
  • Hermann Dörries: De Spiritu Sancto. Der Beitrag des Basilius zur Ausbildung des trinitarischen Denkens. (= AbhAWG,PhHKl, 3.Fg, 39)
  • Volker Henning Drecoll: Die Entwicklung der Trinitätslehre des Basilius. Sein Weg vom Homöusianer zum Neonizäaner. 1996 (= FKDG 66).
  • Christopher A. Hall: Reading Scripture with the Church Fathers. 1998, ISBN 0-8308-1500-7.
  • Christopher A. Hall: Learning Theology with the Church Fathers. 2002, ISBN 0-8308-2686-6, S. 100–120.
  • Adolf Jülicher: Basileios 15. Din: Enciclopedia clasică Pauly-Wissowa (RE). vol. III,1, Stuttgart 1897, Sp. 52–54.
  • Juan Maria Laboa (ED.): Mönchtum in Ost und West. Regensburg 2003, ISBN 3-7954-1497-0, S. 88–91.
  • L. Vischer: Basilius der Große. Untersuchungen zu einem Kirchenvater des 4. Jahrhunderts. Diss., 1953.
  • Karl Berther: Der Mensch und seine Verwirklichung in den Homilien des Basilius von Caesarea. Diss., Freiburg (Schweiz) 1974.
  • deFriedrich Wilhelm Bautz:  Basilius der Große în Biografii din bibliografia lexiconului bisericesc (BBKL). Bd. 1, Hamm 1975, ISBN 3-88309-013-1, Sp. 406–409.

Din “Predici la Sărbătorile de peste an” Editura Christiana  2001

Predica Părintelui Cleopa Ilie despre  SFÂNTUL VASILE CEL MARE

 (1 Ianuarie)

*

Legături:

* * *

Tot astăzi, Sfânta Biserică Sobornicească prăznuieşte pe cel mai mare ierarh al Bisericii, pe stâlpul cel de foc, pe gura cea de foc a Duhului, pe Marele Vasile, cum aţi auzit poate azi, cântându-se la dumnezeiasca Liturghie. El a fost cel mai ager la minte şi cel mai sfânt şi mai prevăzător cu mintea dintre ierarhi. Toate soboarele ecumenice şi locale care s-au ţinut, în diferite vremi şi locuri, au ţinut seama de autoritatea canoanelor lui.

Toţi l-au citit, mii de sfinţi şi de ierarhi au păzit hotarele puse de el. Pentru ce? Sfântul Vasile a fost ochiul Bisericii şi a rămas ochiul Bisericii până la sfârşitul veacurilor. Unde s-a născut? În CezareeaCapadochiei. Părinţii lui s-au numit Vasile şi Emilia. Tatăl său era din Pont, adică de lângă Marea Neagră, unde e Turcia de astăzi. Era unul din zece fraţi. Unul a murit şi nouă au trăit. Dumnezeiescul Grigore de Nazianz, Cuvântătorul de Dumnezeu, zice de familia lui că a binecuvântat-o Dumnezeu cu Marele Vasile, măcar că nici ceilalţi copii n-au rămas mult mai jos decât dânsul. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor petreceau cu sfinţenie, cu cucernicie, cu milostenie şi cu o bună aşezare a sufletului. Deci o familie mare de sfinţi a fost familia Sfântului Vasile   (vezi Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, 1 ianuarie).

Când s-a născut Sfântul Vasile, era atât de mic, atât de slab, încât era gata, gata să moară. Iar maica lui, Emilia, femeie bună şi credincioasă şi sfântă, s-a aruncat cu faţa la icoana Mântuitorului şi a zis: „Doamne, dăruieşte-mi copilul acesta, că Ţi-l dau Ţie spre slujbă”. Şi plângând şi luându-l în braţe şi rugându-se, îndată copilul s-a întremat şi datorită numai rugăciunilor din adâncul inimii ale mamei sale a supravieţuit acest copil, care a fost la urmă un atât de mare vas al alegerii şi stâlp al Bisericii lui Hristos. Cum am zis, ei au fost patru băieţi şi cinci fete. Şi băieţii au fost aceştia: Sfântul Grigore de Nyssa a fost cel mai mare şi a fost şi el Ierarh, iar Sfântul Vasile a fost după dânsul. După ei au fost Sfântul Naveratie, mare pustnic făcător de minuni în pustia Sinaiului, şi Sfântul Petru al Sevastiei. Deci, trei Arhierei, trei Episcopi, trei Ierarhi Sfinţi şi un mare pustnic. Iar dintre fete, cea mai mare a fost Sfânta Macrina, mai mare şi decât Sfântul Grigore de Nyssa. Ea ajutat-o pe mama lor Emilia la creşterea tuturor copiilor şi ea i-a învăţat pe toţi, din faşă, dreapta credinţă.

Deci mare merit îl are în familia sfântului Sfânta Macrina, sora Sfântului Vasile, cuvioasă şi sfântă, ce a fost stareţă a unei mari mănăstiri de călugăriţe de atunci; şi ea s-a sfinţit, după cum arată Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Şi a mai avut Sfânta Macrina patru surori, cum am spus, care s-au căsătorit, dar au trăit cu totul o viaţă creştinească şi sfântă. La cele dintâi învăţături, Marele Vasile a avut dascăl şi povăţuitor chiar pe tatăl său, ce era într-acea vreme ca un dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune pentru întregul Pont. Acesta i-a dat nu numai învăţătura înconjurătoare, ci şi toată buna credinţă, făcându-se astfel începător al desăvârşirii la care avea să ajungă mai apoi fiul său.

Iar când a sosit vremea de şcoală, l-a dat la şcoală în Cezareea Capadochiei, căci acesta era un oraş de cultură, cu şcoli multe. Aici, primind tot felul de învăţătură – fiind iubitor de osteneală ca şi albina care, din tot felul de flori, îşi culege cele trebuincioase –, în puţină vreme s-a făcut slăvit şi vestit celor mai mari ai cetăţii şi la tot poporul, covârşind pe mulţi cu buna sa ştiinţă şi chiar asemănându-se cu unii din cei mai învăţaţi dascăli. Din Cezareea, Vasile s-a dus apoi la studii în Constantinopole, în capitala Imperiului romano-bizantin, unde a studiat şi a avut învăţători pe unii din marii retori şi filozofi ai vremii, de la care în scurtă vreme a adunat, prin ascuţimea minţii sale, cele mai înalte învăţături, cu care şi-a împodobit sufletul său.

De la Constantinopol, terminând şcoala, Vasile s-a dus la Atena, în capitala Greciei de astăzi, unde s-a întâlnit cu prea iubitul său prieten, Grigore de Nazianz, Sfântul Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu. Şi mare prietenie duhovnicească a crescut între dânşii, încât erau o minte, un suflet şi un gând înaintea lui Dumnezeu. Ei cunoşteau la Atena numai două drumuri: unul care mergea la şcoală şi unul care ducea la biserică. Lumea era moartă pentru ei, nu vedeau că sunt în lume. Aveau în minte pe Hristos, Şcoala şi Biserica. Aşa au petrecut ei acolo opt ani de zile.

 Tot la Atena, Vasile a aflat şi pe Iulian Paravatul, care mai pe urmă a fost împărat, mare vrăjmaş şi muncitor al creştinilor, pe Libanius, marele filosof sofist al vremii, pe preaînţeleptul Eubul, care i-a fost dascăl şi pe care mai apoi l-a adus la cunoştinţa lui Dumnezeu. De acesta fiind întrebat care este firea filosofiei, Marele Vasile a dat vestitul răspuns: „Firea filosofiei este pomenirea morţii”, arătând prin aceasta că cea mai înaltă filozofie şi înţelepciune este deasa cugetare la moarte, prin care tot omul se fereşte de rău şi se sârguieşte spre fapta bună. După aceea, Vasile şi Eubul s-au întors la Cezareea şi au înfiinţat o şcoală de retorică, adică de elocvenţă, de bună vorbire. Dar pentru că aceasta îi cerea grijă multă şi răspândire de la rugăciune, mai cu seamă după sfatul Sfântului Grigore de Nazianz şi al surorii sale Macrina, prea înţeleapta fecioară, a părăsit şcoala aceea înaltă şi, la anul 357, a întreprins o călătorie care a durat un an, în Palestina, Siria, Mesopotamia, Egipt, la Muntele Sinai, în părţile Iordanului, la sfintele locuri ale Ierusalimului, în pustia Iudeii, pe unde vieţuiau părinţi mari cu fapta bună, şi în toate părţile unde a auzit că sunt bărbaţi sfinţi şi pustnici vestiţi şi mari sihaştri. Şi s-a străduit în răstimpul acestei călătorii să afle de la cei mai iscusiţi pustnici meşteşugul vieţii pustniceşti şi lepădarea de sine şi cele mai înalte virtuţi; să vadă din cele ce trăiau – nu doar că vorbeau – făcliile lui Hristos răspândite în toate pustiile.

 Când au ajuns la Ierusalim, Vasile şi Eubul s-au închinat lui Dumnezeu cu credinţă şi cu dragoste, înconjurând toate sfintele locuri. Apoi s-au arătat episcopului cetăţii, Maxim, şi s-au rugat să-i boteze în Iordan, căci pe atunci se botezau oamenii mari, Vasile având la acea dată aproape 29 de ani. Episcopul, văzându-i plini de credinţă, le-a împlinit dorirea, după care întorcându-se în sfânta cetate, au petrecut într-însa aproape un an. După aceasta, întorcându-se spre Capadochia, au trecut prin Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul l-a hirotonisit pe Vasile diacon, şi acolo a tâlcuit cuvintele Pildelor lui Solomon.

Când s-a întors din această călătorie, în Cezareea Capadochiei păstorea episcopul Leontie, care auzind de fapta bună şi de înţelepciunea lui, l-a hirotesit lector. Atunci era în Biserică şi această treaptă de slujire, de lector, lectorul fiind un om care se îngrijea de îngroparea celor ce mureau. Trebuia să spună un cuvânt la groapă, să aşeze slujba înmormântării, să facă pomenire celor adormiţi la soroacele cuvenite. Deci se îngrijea mai ales de slujba înmormântării. După Leontie, a venit ca episcop al Cezareei Ermoghen, care l-a hirotonisit preot pe Vasile, rânduindu-l a fi povăţuitor monahilor.

După Ermoghen arhiepiscopul, era cerut la scaun, ca un vrednic, Sfântul Vasile, dar fugind de cinste, s-a ascuns, şi a fost ridicat la arhiepiscopie Evsevie, bărbat îmbunătăţit, dar neiscusit în Sfintele Scripturi şi în cele cărturăreşti, pentru a putea face faţă luptelor mari pe care Biserica le dădea cu ereticii în acea vreme. Acesta ştiind pe Vasile foarte cinstit şi lăudat de toţi pentru înţelepciunea şi viaţa lui sfântă, biruindu-se de zavistie, ca un om neputincios, a început a i se arăta răuvoitor. Care lucru înţelegându-l Sfântul Vasile, nevrând să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfântul Grigore de Nazianz, şi unde, adunând cu dânsul mulţime de monahi, a făcut rânduială de viaţă monahicească – fiind luminat de Duhul Sfânt – şi petrecea viaţă îngerească pe pământ.

Acolo a scris şi vestita sa carte Hexaimeronul, despre facerea lumii; şi purta o haină ruptă cu sute de petice, cum arată Sfântul Nicodim Aghioritul, când îi scrie vărului său, episcopul Ieroteu Naziul, zicând: „Prea Sfinţite, să nu-ţi faci haine de mătase. Adu-ţi aminte de peticele Marelui Vasile, căci şi acela a fost episcop, de cojocul Sfântului Serapion. Adu-ţi aminte că aici, în Sfântul Munte, avem mitropoliţi care au venit cu traista în spate şi nepieptănaţi şi numai cu Hristos în minte; şi umblă încălţaţi cu opinci”. Sfântul Vasile a fost primul – şi ca preot, şi ca episcop – care a dat episcopilor pilda aceasta. El le arăta că episcopul nu trebuie să umble luxos, ci smerit, cu haine ponosite, însuşi alergând desculţ, şi mai mult cu capul gol făcându-şi rugăciunile.

Tot acolo a scris şi Aşezămintele călugăreşti. Deci, conducând marele Vasile obştea aceea în pustia Pontului, le ajuta la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica sa, petrecând nu departe de dânşii, de cea parte de râu, în sat, îngrijindu-se de hrana lor; apoi rămânând văduvă, toată sârguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu. Cu vremea s-au adunat acolo mai mult de o sută de femei şi fecioare, şi le conducea Sfânta Macrina şi mama ei, Emilia. Sfântul Vasile având multă grijă cu mănăstirea de călugări, aflată peste râu, a stat acolo patru ani – timp în care a întemeiat-o cu desăvârşite rânduieli –, după care, încredinţând conducerea ei fratelui său Petru, mai târziu episcop al Sevastiei, el a plecat în pustie, împreună cu iubitul său prieten Grigore de Nazianz.

 Vreme de câţiva ani au vieţuit ei în coliba pe care şi-au făcut-o în pustie, studiind adânc Sfânta Scriptură şi petrecând numai în rugăciune şi-n meditaţie şi-n gândiri duhovniceşti. Şi când au plecat de acolo, Marele Vasile a zis: „Frate, să nu ruşinăm pe cei ce şi-au pus nădejdea în noi! Trebuie să fim noi întâi ochi, ca să putem lumina pe alţii”. După această petrecere şi desăvârşire în liniştea pustiei, cei doi mari prieteni au ieşit de acolo ca doi luminători. Unul – Marele Grigore – a plecat episcop în cetatea Nazianz, spre a ajuta pe tatăl său, ce era episcop acolo şi care, fiind bătrân şi neputincios, lupta din greu cu ereticii. Iar Marele Vasile a fost chemat de episcopul Evsevie, care s-a căit foarte de zavistia sa şi l-a rugat să se întoarcă şi să ajute Biserica, ce lupta contra arienilor. Fericitul Vasile, văzând o primejdie ca aceea a Bisericii, şi mai mult cinstind trebuinţa cea de obşte decât viaţa pustnicească, a lăsat singurătatea şi a venit la Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvântul şi cu scrisul, curăţind credinţa cea dreaptă de eresuri. Apoi episcopul Evsevie şi-a dat sfârşitul pe braţele lui Vasile, iar după dânsul, lucrând Sfântul Duh, Marele Vasile, chiar nevrând, a fost ridicat la scaun, fiind sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrânul Grigore, tatăl lui Grigore de Nazianz. Acela, deşi era bătrân şi neputincios, a poruncit ca să-l ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva prietenii să ridice pe cineva dintre ai lor la scaunul acela.

Şi după ce a luat episcopia, a adus osteneli peste osteneli şi Dumnezeu a pus dar asupra lui. Atât de milostiv era, că în toată Cezareea şi în toate părţile nu era episcop milostiv ca Marele Vasile. A fost foamete mare în anul 373, iar în foametea aceea el a dat toate averile Episcopiei milostenie în toate părţile. El a înfiinţat, dacă aţi auzit, în Cezareea Capadochiei, vestitele Vasiliade, nişte spitale mari pentru călugări, pentru preoţi şi pentru popor. Şi din averile Episcopiei ţinea aceste uriaşe spitale, şi el singur cu mâna lui ştergea bolnavii şi-i îngrijea, şi cu rugăciunea îi făcea sănătoşi. Umbla din spital în spital şi a pus călugări să slujească, cum îngrijeau pe la spitale surorile de caritate. De acolo îşi are originea slujirea călugărilor, de la Marele Vasile pogoară obiceiul acesta. Dar erau călugări sfinţi şi tămăduiau oamenii şi cu rugăciunea, şi cu medicamentele pe care le luau de la Marele Vasile pe cheltuiala Episcopiei. De vestitele acestea Vasiliade auzind Iulian Apostatul – care între timp ajunsese împărat – şi socotind că episcopul are averi multe de a făcut atâtea spitale, l-a cuprins o ură mare, că se cunoşteau deja de la Atena, unde făcuseră studiile împreună.

Pe atunci Grigore de Nazianz spusese cu proorocesc glas Marelui Vasile despre Iulian: „Mare răutate ţine pământul Greciei astăzi”, căci l-a ştiut mai înainte că o să ajungă împărat lepădat de credinţă. Acela se făcuse întâi evreu, pe urmă păgân şi aducea jertfe la idoli, pînă ce în sfârşit l-a lovit mânia lui Dumnezeu. Iulian Apostatul, auzind de Vasile că a înfiinţat nişte spitale aşa de mari şi împlineşte o misiune aşa de mare, că are sute de mănăstiri de călugări şi de maici şi face atâta binefacere şi asistenţă socială, şi-a zis: „Cum un om, un călugăr, are atâta trecere la popor şi atâţia bani?!”. Căci poporul îi dădea averile, cum dădeau la Sfinţii Apostoli, să facă atâta bine de obşte la tot poporul creştinesc. Şi i-a trimis Marelui Vasile o scrisoare de la Constantinopol: „Să vii la mine”. Marele Vasile, ştiind de ce e chemat, n-a vrut să se ducă. Dacă a văzut că nu vine, Iulian îi scrise: „Dacă nu vrei să vii (el a spus că e bolnav), trimite-mi o mie de litri de aur, că mă duc cu război împotriva perşilor şi am nevoie de cheltuieli de război”. Iar Marele Vasile a răspuns: „Nu! Căci banii care-i am de la Episcopie sunt ai săracilor, ai văduvelor şi ai bolnavilor, nu ţi-i dau pentru război. Poporul mi i-a dat să fac spitale şi mănăstiri cu ei”. Atunci Iulian a fost cuprins de o şi mai mare furie şi a spus: „Eu mă duc cu război împotriva perşilor, dar când mă întorc înapoi, pe tine şi pe Grigore de Nazianz vă voi pierde cu cele mai groaznice munci. Am fost împreună odată, la şcoală, dar acum să vedeţi că eu sunt împărat!”. Marele Vasile, auzind de furia lui Iulian Apostatul şi ştiind răutatea lui, a zis către popor: „Iată, Iulian Apostatul trece peste o lună de zile cu război contra perşilor pe aici, prin Cezareea, şi are să se abată pe la noi ca să ne ceară aur”. Şi a spus poporul: „Noi îi vom da ceva ca să-l mulţumim, dar nu-l mulţumim, că are mare ură pe creştini”. Şi aşa a fost.

 Iulian Apostatul a pornit război împotriva perşilor şi a trecut chiar prin Cezareea, pe unde îi era drumul, şi când a ajuns aproape de Episcopia Marelui Vasile a trimis nişte soli la sfântul, să-i trimită atâţia litri de aur şi atâta hrană, pentru cai şi pentru armată. Dar tocmai atunci era o secetă mare şi o foamete în Cezareea şi n-aveau creştinii nici pâine. Sfântul Vasile, văzând că el cere atâta aur, a trimis soli înainte şi le-a spus: „Eu aş vrea să-i trimet, numai că n-avem; poporu-i sărac şi avem atâţia bolnavi şi atâtea mănăstiri şi atâtea biserici”. Când solii i-au dus ştirea lui Iulian, acesta s-a înfuriat straşnic: „Ce-a spus, că n-are? Las’ că merg eu până acolo!”. Şi a venit mai aproape şi a trimis alţi soli, ca să spună să-i trimită negreşit. Atunci Sfântul Vasile a luat poporul său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l după tradiţie, ca pe împăratul Bizanţului, şi fiindcă nu avea alt dar să-i aducă, i-a adus trei pâini de orz, dintr-acelea din care mânca sfântul; căci aşa ceruse împăratul, să-i ducă din cele ce mănâncă el. Deci, primind împăratul darul, a zis slujitorilor lui să-i răsplătească dându-i iarbă din livadă.

Sfântul văzând o necinste ca aceasta, a zis împăratului: „Noi, o, împărate, ţi-am adus din cele din care înşine mâncăm, precum ai cerut; iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul cu cele din care însuţi mănânci”. Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte şi a zis sfântului: „Acum primeşte darul acesta, şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot, şi pe nebunul popor, cel amăgit de tine, îl voi robi; căci necinsteşte pe zeii cărora mă închin eu, şi atunci vei lua şi tu răsplătirea ce ţi se cuvine!”. Astfel înfricoşându-l păgânul împărat, s-a dus în Persia. Şi s-a dus cu mare mânie, iar Marele Vasile, ştiindu-i furia şi răutatea lui, a adunat tot poporul în biserica Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, care era pe un deal, şi a zis: „Să facem multă rugăciune, că împăratul, când se va întoarce înapoi, ne pierde pe toţi, pentru că nu i-am dat aur şi cele ce a cerut”.

Poporul ascultă de Sfântul Vasile, că de li s-ar fi cerut ca toţi să moară pentru Hristos, ar fi făcut-o, aşa de mare le era credinţa. Şi au făcut priveghere de toată noaptea şi se rugau cu toţii ca să se potolească furia împăratului. Iar sfântul se ruga înaintea icoanei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă care era şi chipul Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, cu suliţa ca un ostaş, că Sfântul Mercurie a fost ostaş, ca Sfântul Dimitrie şi ca Sfântul Gheorghe. Şi deodată a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, schimbându-se şi făcându-se nevăzut câtăva vreme. Atunci a înţeles Sfântul Vasile că Sfântul Mercurie a fost trimis de Prea Curata Maică a Domnului să se răzbune şi să piardă pe vrăjmaşul lui Dumnezeu, că Iulian Apostatul, de când s-a lepădat de credinţă, nu-l numea pe Mântuitorul altfel decât “Fiul Mariei” şi “Galileeanul”. Şi, într-adevăr, s-a dus Sfântul Mercurie, şi ajungând unde erau oştirile ziua în amiaza mare, s-a ridicat deasupra oştirilor lui Iulian Apostatul. Şi când a văzut Iulian că vine Sfântul Mercurie, strălucind ca soarele, a crezut că-i Hristos şi a strigat la generalii săi :„Veniţi degrabă aproape de mine, puneţi mâna pe săbii, apăraţi-mă!”. Dar aceia nu vedeau nimic. „Dar ce-i, împărate?!”. „Galileeanul, Galileeanul vine, mă omoară, mă urmăreşte în mijlocul taberei mele, nu mă lăsaţi!”.

Şi pe când striga îngrozit, Sfântul Mercurie l-a însuliţat în gât, a ţâşnit sângele în sus şi abia a mai putut îngăima : „Ai învins, Galileene… ” Apoi Sfântul Mercurie într-o clipă s-a întors în biserică. Şi când a venit, poporul a încremenit: chipul s-a aşezat la locul său, iar din suliţa sfântului picura sânge pe peretele bisericii! Această minune văzând-o poporul, Sfântul Vasile a strigat: „Acum ridicaţi mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte! – că a făcut izbândă Hristos, Dumnezeul nostru, împotriva vrăjmaşului Bisericii şi al Său”. Împăratul a fost însuliţat într-o poiană, în mijlocul oştirii sale, şi până azi acea poiană se cheamă poiana Sfântului Mercurie, pentru că acolo a fost junghiat vrăjmaşul adevărului şi al lui Dumnezeu, Iulian Apostatul. După Iulian Apostatul a urmat împăratul Valens, care de asemenea se lepădase de dreapta credinţă, fiind arian. Marele Vasile a avut mult de lucru şi cu acesta. Căci auzind Valens de autoritatea Sfântului Vasile, de sfinţenia lui, de minunile lui, a început să se poarte şi el cu mare ură, asuprind pe Marele Vasile, de care ştia că e creştin ortodox şi ţine cu Biserica.

Pe mulţi alţi episcopi dreptcredincioşi el îi izgonise de la scaunele lor şi ridicase pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii, mici la suflet şi fricoşi, i-a silit să se învoiască după eresul lui. Deci se mânia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său fiind fără temere şi în credinţă nemişcat ca un stâlp, iar pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arienesc, ca de un lucru urât de Dumnezeu. Până la o vreme s-a îngrijit împăratul cu dinadinsul să aducă pe Marele Vasile la unirea cu arienii, îndemnându-l prin oamenii săi cu rugăminţi, cu făgăduinţe şi cu îngroziri, să facă voia lui; dar aceştia nimic n-au sporit, pentru că nu au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât. De aceea nu ştia apoi cum să se răzbune pe Sfântul Vasile şi căuta să-l stârnească, doar o zice ceva ca să-l piardă. În vremea aceea s-a hotărât Valens să meargă să viziteze Niceea Bitiniei, unde era o catedrală ortodoxă foarte frumoasă.

Şi când a ajuns acolo, arienii (care pe vremea aceea erau trei părţi arieni şi o parte ortodocşi, căci după soborul întâi ecumenic, arianismul a prins mari rădăcini în părţile răsăritului), văzând pe împăratul şi ştiind că e de credinţa lor, au ieşit înaintea lui şi au cerut: „Să ni se dea biserica aceasta, că suntem mulţi şi n-avem unde ne duce la rugăciune!”. Iar împăratul, fiind de un gând cu dânşii, a zis: „A voastră să fie biserica!”. Şi au intrat arienii şi au omorât pe unii creştini, iar pe ceilalţi i-au izgonit şi au început a face în biserica sobornicească de acolo slujbele lor. Iar bieţii ortodocşi s-au împrăştiat ca potârnichile, fiind puţini şi neorganizaţi, cu un episcop şi preoţi puţini, şi aceia fricoşi. Unde să se ducă? S-au dus la apărătorul Bisericii, la mângâietorul, la stâlpul luminii, la Marele Vasile, şi i-au spus: „Iată ce ne-a făcut împăratul Valens: a venit şi ne-a luat biserica cea mare, pe care am făcut-o noi în zeci de ani, şi a dat-o arienilor, de am rămas pe drumuri şi n-avem nici o biserică. Şi arienii se laudă că foarte curând vor distruge biserica noastră şi nu vor mai fi ortodocşi”.

Marele Vasile, care pururi îşi punea viaţa pentru Biserică, a zis: „Fiţi pe pace, mă duc la Constantinopol”. Şi a plecat în călătorie până la Constantinopol. Şi când l-a văzut împăratul, s-a umplut de furie, iar Marele Vasile l-a întâmpinat cu aceste cuvinte: „Împărate, «cinstea împăratului judecata iubeşte». Oare nu zice Duhul Sfânt în psalmi aşa? De ce n-ai judecat drept lucrurile? Ai auzit pe Solomon ce spune? «Dreptatea împăratului întru judecată este». De ce ai făcut nedreptate?”. Şi a început să-l mustre pe Valens. Acesta răspunse: „Mă mustri, Vasile, te-ai întors spre răzvrătire, vii la curte la mine, la împărăţie, şi mă mustri pe mine, împărat?!”. Vasile i-a răspuns: „Împărate, pentru dreptate sunt gata să mor oricând; pentru aceasta am venit, nu ca să trăiesc”. Împăratul îşi dădu seama că nu-i glumă, văzându-l că-i hotărât să moară şi ştiind că mai erau cu Vasile şi creştini mulţi de credinţă ortodoxă. „Ai făcut mare nedreptate, Împărate! Am scăpat de un împărat păgân şi a venit la conducere altul eretic. Eşti arian, te-ai lăsat înşelat de cei răuslăvitori, de cei cu credinţa strâmbă şi deşartă, şi ai dat Biserica noastră sobornicească. De ce-ai dat-o?”. Şi atunci împăratul a zis: „Ce vrei? Acum vei fi izgonit şi trimis în surghiun!”. Şi a pus mâna pe trestie să iscălească izgonirea lui. Dar când a pus mâna pe trestie, s-a sfărâmat trestia. A luat o a doua, s-a sfărâmat şi a doua; şi a luat şi a treia, s-a sfărâmat şi a treia. Nu putea să iscălească izgonirea lui Vasile! Şi atunci împăratul a cam prins frică. Iar Marele Vasile i-a spus: „Împărate, ai un copil tare bolnav”. „Da – zice –, fiul meu Galatie este pe moarte; dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu, cu rugăciunile tale!”. Sfântul răspunse: „De te vei uni, o, Împărate, cu credinţa cea dreaptă, şi de vei dărui pace bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.

Împăratul făgăduindu-se să facă acestea, Marele Vasile a spus: „Mă duc să mă rog să se facă sănătos copilul, dar te rog, înainte de a te pedepsi Dumnezeu şi pe tine să faci dreptate, să mă laşi să judec eu în legătură cu biserica din Niceea”. Şi împăratul, auzind că-i va vindeca pe copil, s-a bucurat. Sfântul Vasile s-a dus la capul copilului şi a făcut numai semnul Sfintei Cruci, zicând: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu”. Şi s-a sculat copilul sănătos şi a zis: „Tată, să nu-l urgiseşti pe acest preot, pentru că acesta-i mare sfânt a lui Dumnezeu. Şi când a zis: «Te vindecă», am văzut o pară de foc ieşind din gura lui şi s-a atins de mine”. Atunci împăratul Valens s-a umplut de teamă. „Ei, ce să fac, Vasile, ce vrei să fac, că trebuie să-i împac şi pe arieni, că dacă încep un război, ei sunt mai mulţi decât voi şi slăbesc împărăţia, şi mai mă pot duce eu cu oştire puternică împotriva duşmanilor? Cum să-i împăcăm?”. Sfântul Vasile a răspuns: „Lasă-mă pe mine, că-i împac eu”. „Şi cum ai să faci?”. Sfântul Vasile zise: „De voi judeca cu nedreptate, Împărate, să mă trimiţi şi pe mine în surghiun, pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti, iar biserica s-o dai arienilor. Dar dă-mi mie scrisori împărăteşti la mână, să mă duc să fac dreptate la Niceea, că-i atâta jelanie acolo şi atâta plângere!”. Şi i-a dat împăratul scrisori, în care zicea: „Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, are împuternicire de la noi să meargă să judece între arieni şi dreptcredincioşi, după cum va socoti el. Toată armata de acolo şi toată stăpânirea din părţile acelea, din Niceea şi Nicomidia, să-i dea tot sprijinul!”.

Şi a luat Marele Vasile scrisorile împăratului Valens şi s-a dus la Niceea. Îndată ce a ajuns acolo, au venit bieţii creştini şi l-au întrebat: „Prea Sfinţite Stăpâne, ai făcut ceva?”. „Aşteptaţi – zise – toţi în linişte”. Şi le-a spus cum a rânduit cu împăratul. „Ce i-ai spus împăratului?”. „Iată ce i-am spus: Împărate, eu mă duc la Niceea şi adun pe toţi mitropoliţii arieni, şi pe episcopii lor şi pe ai noştri, împreună cu episcopul pe care-l au acum, şi iată ce facem. Încuiem biserica din Niceea şi punem şi noi, şi ei sigiliu pe ea, şi punem să se păzească de armată biserica sigilată cu plumb, cu ceară şi cu peceţi. Şi biserica fiind astfel încuiată, să se roage arienii trei zile şi trei nopţi în faţa bisericii, şi dacă o vor deschide cu rugăciunea lor, să fie biserica în veac a lor. Şi noi ne vom ruga o singură dată noaptea – a zis Marele Vasile – şi de o vom deschide noi, a noastră să fie. Iar dacă biserica nu se va deschide nici la noi, tot a lor să fie”.

Şi când a venit Sfântul Vasile şi le-a spus creştinilor cum a rânduit, mulţi din ei au început a zice: „Dar ce-ai făcut, Vasile? Au câştigat tot arienii. Cum e asta: Dacă, deschid ei cu rugăciunea biserica, să fie a lor, şi dacă n-o deschidem noi, tot a lor să fie?! Ce dreptate este?!”. Dar Sfântul Vasile a zis:„Aveţi credinţă şi nu vă mâhniţi!”. Şi avea acolo numai şase preoţi şi un episcop. Deci în baza ordinului împăratului, s-au închis uşile bisericii, s-au pus sigilii de plumb şi au semnat sigiliul şi arienii, şi ai noştri. Au pus armata la uşile încuiate şi ferecate, căci erau trei rânduri de uşi. Şi au venit arienii cu mitropolitul, cu episcopii lor, aşa ca altădată popii lui Baal, şi strigau mereu în faţa bisericii, făcând slujbele lor, dar la capătul a trei zile şi trei nopţi nici un semn nu s-a făcut cu biserica. Şi atunci armata a spus: „La o parte! Să vie acum Vasile cu ai lui!”.

Sfântul Vasile a început o priveghere de toată noaptea, s-a slujit cu cântări toată noaptea şi a făcut dumnezeiasca Liturghie până dimineaţa, şi pe urmă a pornit cu puţinii credincioşi, câţi avea el, şi cu puţinii preoţi, la soborniceasca biserică cea pecetluită, cântând :„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Şi când a ajuns în faţa bisericii, Marele Vasile, îmbrăcat în toate veşmintele, a zis către popor: „Ridicaţi mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte!”. Şi zicând aşa, a atins uşile bisericii, care erau păzite de armată şi sigilate; şi atingându-le cu Sfânta Cruce de trei ori, a zis:„Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Şi atunci a venit un vânt puternic, a rupt peceţile, care au căzut ca fulgerul, s-au deschis şi s-au izbit uşile de zid, şi cele de la pridvor, şi cele din interior. Şi Sfântul Vasile a început a cânta şi a intrat cu poporul cântând: „Ridicaţi, boieri, porţile voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul Slavei!”, cum cântăm noi la Paşti, şi a făcut slujbă de mulţumire. Şi atunci nenumărată mulţime de arieni, văzând aceasta, s-a lepădat de acel eres spurcat. Între aceştia erau foarte mulţi episcopi, stareţi de mănăstiri, chiar foarte mulţi din cei ce conduceau eresul arienesc, şi ziceau: „Adevărata credinţă e unde este Vasile”.

Şi când s-a auzit aceasta la curtea împărătească, s-a cutremurat împăratul şi a zis: „Bine am făcut că nu m-am pus cu Vasile, că putea să mă piardă şi pe mine”. Şi a iscălit să se dea biserica ortodocşilor, iar după aceea a slăbit până la o vreme prigoana împotriva celor dreptcredincioşi. După această întâmplare, s-a întărit dreapta credinţă. Marele Vasile avea cu el mulţi episcopi şi mai ales pe Marele Atanasie din Alexandria, bunul lui prieten, care foarte s-a bucurat atunci când a auzit că Sfântul Vasile a ajuns arhiepiscop la Cezareea. Şi au început să lupte cu tot mai mare sporire şi au curăţit Biserica de arieni în toate părţile, şi mulţi episcopi arieni s-au căit şi au dat anatema eresul lor arian, iar Biserica cea dreptmăritoare a lui Hristos a înflorit iarăşi.

 Iar în 373 Marele Vasile a căzut în boală, căci se zice că de atâtea osteneli era la fel de slab ca un mort pe care îl dezgropi la patru zile. Şi avea grija tuturor bisericilor. El rânduise aşa: atâta să doarmă călugărul, în toate mănăstirile lui, încât să nu-l apuce miezul nopţii dormind. Să doarmă două-trei ore şi când se scoală, până în ziuă să nu mai doarmă, ci pururi să se roage şi numai o dată în zi să mănânce pâine cu legume şi apă. Şi o singură haină să aibă de purtat şi una de biserică; acesta era aşezământul lui. Dar el – care era în frunte – împlinea toate cu atât mai mult.

Şi se zice în dicţionarul hagiografic că era ca un mort dezgropat de patru zile, sau ca un om pe care l-a părăsit doctorul şi nu mai are ce face cu el. Din cauza înfrânării şi a marilor nevoinţe, a căzut în boală la 373 şi a zăcut patru ani, mai umblând pe picioarele lui, mai slujind, mai învăţând. Şi foarte mult îl oboseau predicile. Căci după ce s-a făcut episcop, atât de mult vorbea, că predicile lui nu erau mai mici de patru ore una. Şi nu învăţa poporul numai la biserică, ci şi pe câmp şi pe drumuri. Iar poporul striga mereu să-i vorbească. De aceea se numea el “Împăratul cuvintelor”. Atâta dulceaţă avea în cuvânt şi atâta mângâiere, că nu-l părăsea lumea nicăieri unde se ducea. Fiind slab la trup, vorbea până cădea jos. Şi zicea: „Lăsaţi-mă, că mor!”. Şi ei ziceau: „Măcar pe un scaun să stai, măcar culcat, numai să ne vorbeşti!”, atâta era de îndulcit poporul de cuvintele lui. Şi de aceea a slăbit aşa de tare şi a zăcut 4 ani, dar încă tot vorbea, încă tot slujea, deşi foarte rar.

 Iar la 379, în ziua de 1 ianuarie, marele stâlp al Bisericii, marele tunet al Cuvântului lui Dumnezeu, ochiul Bisericii şi gura cea de foc a Duhului, părintele săracilor şi mângâietorul celor necăjiţi, îndreptarea rătăciţilor şi dărâmătorul eresurilor, a închis ochii. Dar înainte de a închide ochii, s-a făcut o minune mare. El avea un prieten, anume Iosif, evreu, care învăţase cu dânsul în Constantinopole şi la şcoala de la Atena. Şi îi zicea acestuia: „Iosife, de ce nu te botezi?”. „Ascultă, Vasile, suntem prieteni, dar până aici; vreau să mor în credinţa în care m-am născut”, zicea acela. Iar Marele Vasile i-a proorocit: „Să mă crezi, Iosife, că n-am să mor eu şi nici tu până nu te vei renaşte din apă şi din Duh, că fără acea naştere nu poţi să mergi în Împărăţia cerului, şi-mi pare rău de un prieten ca tine”. Iar acela a zis: „Nu cred că voi face una ca aceasta”. Şi acest Iosif era un doctor tare iscusit. Căci dacă-l chema cineva înainte de moarte, sau se afla la patul lui şi punea mâna pe pulsul mâinii, îi spunea cu trei zile mai înainte: „Pregăteşte-te, că ai să mori!”. Îi spunea şi ceasul când va muri, căci cunoştea după bătaia inimii cât a slăbit trupul aceluia. Şi aşa s-a întâmplat în sute de cazuri. Şi Marele Vasile, când a zăcut de pe urma suferinţei, în boală, s-a făcut că are nevoie de meşteşug doctoricesc şi a trimis pe diaconul său: „Du-te şi cheamă pe Iosif, că vreau să mă consulte, că-s tare bolnav!”. Şi când a venit Iosif şi l-a văzut pe Marele Vasile slăbit foarte, a început să plângă, zicând: „Astăzi, Stăpâne, ne despărţim”. „Ia vezi tu – îi zise Sfântul Vasile – cu meşteşugul tău mâna aceasta! Ce zici, că tu ai experienţă în aceasta?”. Şi a luat mâna sfântului, care era numai piele şi oase, şi a zis: „Vasile, prietenia noastră nu mai apucă soarele, nu va răsări soarele şi vei fi dus”. Iar Sfântul Vasile i-a zis: „Ce vei zice tu, Iosife, dacă mâine eu voi sluji Sfânta Liturghie?”. „Mâine să mai faci Liturghie?! Dacă faci Liturghie în starea în care eşti, eu mă botez cu toată casa mea! Să mor eu, dacă ai să slujeşti!”. „Ştiu – a zis Marele Vasile – că ai să mori cu adevărat păcatului şi ai să înviezi dreptăţii”. Şi după plecarea lui Iosif, s-a rugat Sfântul Vasile, zicând: „Doamne, Tu, Care eşti Stăpânul morţii şi al vieţii, Tu, Care i-ai dat lui Iezechia 15 ani de viaţă numai pentru că a suspinat, auzi-mă şi pe mine [cum mă rog suspinând] pentru sufletele acestea, ca să vie la Tine, şi-mi lungeşte viaţa până mâine seară, ca să aduc aceste suflete Împărăţiei Tale”. Şi îndată s-a sculat Sfântul Vasile sănătos şi s-a apucat de rugăciune, pregătindu-se pentru Sfânta Liturghie. Şi a doua zi i-a spus diaconului: „Stai şi pregăteşte toate, că acum am să fac Sfânta Liturghie”. Şi când a auzit Sfântul Iosif că Sfântul Vasile face Sfânta Liturghie, a zis : „Nu cred. Face Vasile Liturghie?! S-a îmbrăcat Vasile?!”. „Da, hai să-l vezi!”.

 Şi când a venit în biserică şi l-a auzit pe Sfântul Vasile ţinând predică, şi văzând poporul care asculta, a strigat: „Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat mă lepăd de credinţa mea iudaicească! Nu este alt Dumnezeu decât Dumnezeul pe Care-L propovăduieşte Vasile!”. Şi a cerut botezul; iar Sfântul Vasile, după Sfânta Liturghie, l-a botezat pe el, punându-i numele Ioan, şi pe soţia lui, şi pe copii lor, iar după ce i-a creştinat, i-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine şi pe dânşii, şi pe cei vrednici. A venit apoi acasă, s-a culcat pe pat şi le-a spus: „Da, acum, la ceasul al nouălea, mă duc la Stăpânul Hristos”. Şi când a fost ceasul al treilea după-amiază (ceasul al nouălea din zi), au auzit toţi care erau în jurul lui cuvântul acesta: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu”. Şi zicând acestea, a adormit Marele Vasile în ziua de 1 ianuarie, la anul 379, în ceasul al nouălea din zi. Şi atunci i-a ţinut o predică acel Ioan, Iosif evreul care fusese botezat, de a plâns toată lumea. A vorbit cu lacrimi şi printre altele a spus: „Vasile, Vasile, cu adevărat nici acum n-ai fi murit, dacă nu tu singur ai fi voit! Fiindcă ai vrut tu ai murit, că dacă nu, puteai să mai trăieşti mult”. Şi l-a înmormântat pe Marele Vasile un mare sobor de mitropoliţi şi de arhierei, şi popor fără de număr, cu tămâieri, cu rugăciuni, cu o slujbă de înmormântare de mare frumuseţe.

Dar n-a fost acolo iubitul său prieten Grigore. El era episcop în cetatea Nazianz, la mare depărtare, şi s-a silit, dar n-a putut ajunge la vreme, căci nu erau mijloace de transport rapide pe atunci, astfel că a venit mai târziu cu câteva zile. Şi când a venit, a alcătuit cuvântul acela de la înmormântarea Marelui Vasile, de la mormântul lui, care-i foarte vestit şi pe care l-a scris foarte dogmatic şi foarte frumos, zicând şi acestea: „Vasile, Vasile, nimeni nu poate să lucreze fapta bună atât cât învaţă, totdeauna omul învaţă multe şi lucrează puţine, dar la tine, Vasile, cuvântul a fost tunet şi viaţa ta a fost fulger, adică mai mult ai lucrat decât ai învăţat!”. Acestea le-a spus Sfântul Grigore şi după aceea s-a dus în cetatea sa. Iar pe urmă a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Dar s-a retras la bătrâneţe, din pricina pizmei unora. Şi-a dat demisia de la Patriarhia Constantinopolului şi s-a dus în oraşul său, Nazianz, unde şi-a făcut o colibă în grădină, a aşternut nişte crengi de copaci, şi acolo a scris cuvintele cele mari şi despre alte dogme ale Bisericii. Şi în coliba acea s-a sfârşit marele luminător al lumii, Grigore de Nazianz, a căruia prăznuire o săvârşim la 25 ianuarie, prietenul cel mai de aproape, cel de un suflet şi de o minte cu Marele Vasile. Ar mai fi de spus încă multe alte minuni ale Sfântului Vasile, care de care mai frumoase, dar în cadrul Liturghiei cam atât m-am gândit să vă vorbesc, căci nu vreau să vă obosesc prea mult.

Deci întotdeauna, când vă rugaţi Prea Sfântului Dumnezeu, să nu uitaţi să ziceţi: „Sfinte Mare Ierarh Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”. Că mare sfânt şi mare prieten al lui Dumnezeu Cuvântul este Marele Vasile şi de mare binecuvântare şi de ajutor de la Dumnezeu se va învrednici acela care cinsteşte pe Sfântul Vasile cel Mare, şi are icoana lui în casă, şi citeşte acatistul lui. Amin!

Sursa:
http://cleopasihastria.wordpress.com/2007/09/08/predica-despre-sfantul-vasile-cel-mare/

Postul şi motivaţia lui, în viziunea Sfântului Vasile cel Mare

Cu siguranţă, cu toţii avem nevoie de o motivaţie pentru a face un anume lucru. De fapt, motivaţia însăşi izvorăşte dintr-o nevoie a omului, sau dintr-o anumită lipsă. Facem un anumit lucru, pentru că avem nevoie de a beneficia de pe urma lui. Altfel nu s-ar putea justifica nici o acţiune a nostră.

De-a lungul vieţii, fiecare am avut momente în care am fost obligaţi să facem anumite lucruri, fără a ni se explica raţiunea pentru care facem acel lucru. Şi unul dintre lucrurile pe care le făceam până când Dumnezeu mi-a rânduit să cunosc rostul lui a fost postul. De ce să postim? A fost o întrebare la care nu-i găseam răspuns. Ceea ce este dureros este că şi creştinii ortodocşi nu cunosc motivaţia postului. Unii merg pe argumentul unei credinţe tari: „aşa trebuie”, sau „aşa e bine”. Alţii nu postesc pentru că nu simţi nimic. Este un regim. Lumea de astăzi, care loveşte agresiv în creştinism, are nevoie de argumente solide. De fapt creştinismul este chemat să facă un scut puternic secularizării, dar fără a cădea în pietism.

Ne aflăm în pragul postului Paștelui. Postul acesta ar trebui să ne pregătească pentru primirea cum se cuvine a jerfei Mântuitorului nostru din fiecare an. Şi aş vrea să vă aduc înaintea ochilor dumneavoastră viziunea Sfântului Vasile cel Mare în legătură cu postul. Şi aceasta deoarece prea puţin ştiu ce este postul. Am auzit afirmaţii „învechite”şi aproape non sensuri: postul înseamnă să fii mai bun, să fi mai milostiv, mai iertător. Cam acestea sunt predicile despre post din foarte multe biserici. Ori bunătatea, milostenia, iertarea sunt virtuţi pe care un cresincios trebuie să le aibe şi mai ales să fie mereu pe un drum ascendent, în toată vremea şi în tot ceasul, mereu spre desăvârşire.

Sfântul Vasile cel Mare prezintă în 2 omilii despre post [1] istoria postului, cum se posteşte şi ce folos avem de pe urma postului. În primul rând e bine să menţionăm că postul în viziunea Sfântului este eminamente alimentar. Dar postul de alimente determină înmulţirea faptelor bune. Smerirea trupului prin lipsa îmbuibării cu mâncăruri determină înmulţirea rugăciunii, a milosteniei, a iubirii faţă de cei afişaţi în suferinţă.

Marele părinte capadocian îndeamnă primirea postului cu bucurie şi dintru început arată că postul este eminamente alimentar.”Este o nebunie să nu te bucuri de sănătatea sufletului şi să te mâhneşti de schimbarea mâncărurilor, lăsând să se înţeleagă că-ți face mai multă bucurie plăcerea stomacului decât purtarea de grijă a sufletului.”

Sfântul Vasile cel Mare arată originea postului. Deşi „are aceeaşi vârstă ca şi omenirea, el e întotdeauna nou, e veşnic în floare” şi aceasta deoarece de fiecare dată bucuria răsplătirii e nouă şi minunată. Postul îşi are originea în Rai fiind prima poruncă de înfrânare pentru om (Fac. 2, 17). „Dacă Eva ar fi postit, pune Sf. Vasile, n-ar mai fi nevoie de post, căci nu au trebuinţă de doctori cei sănătoşi ci cei bolnavi”, după cuvântul Mântuitorului (Mt. 9, 12). Deci postul e un mijloc de îndreptare, de restabilire a chipului lui Dumnezeu din noi, întinat prin păcat, e o cale de reîntoarcere în raiul pierdut. Cum aşa? Sf. Vasile arată că săracul Lazăr a mers în sânurile lui Avraam prin post. Fac aici o remarcă surprinsă excepţional de către evanghelistul Luca (cap. 16, 19- 31): a murit săracul şi a fost luat de îngeri, a murit bogatul şi a fost îngropat.

Patimile care înlătură postul sunt ulterioare postului. Spre exempplu, Noe după potop a sădit vie şi s-a îmbătat, nu pentru că era beţiv ci pentru că nu ştia cât anume să bea (Fac. 9, 3- 21). Beţia conştientă a distrus Tablele Legii scrise de degetul lui Dumnezeu (Ieş. 25, 33- 34), pentru că poporul nu postise şi Moise nu putea da Legea porului decât într-o stare de trezvie. Beţia aduce somn, fratele morţii. Postul l-a făcut pe Iacov să primească binecuvântarea lui Isaac (Fac. 25, 33- 34), iar neînfrânatul Esau nu a primit binecuvântarea tatălui său.

„Postul naşte profeţi (I Regi 1, 11), întăreşte pe cei puternici(Jud. 13, 14)”. Postul înţelepţeşte pe oameni, prin post mintea devine lucidă, iar prin mâncăruri devine tulburată: „postul ne face asemenea cu îngerii, ne face să locuim cu drepţii, ne înţelepţeşte viaţa.” Prin post Ilie vede pe Domnul în Horev, atât cât îi este omului îngăduit să-l vadă. Postul şi rugăciunea învie morţii( III Regi 17, 22) şi pot încuia norii (III Regi 18, 1). Această simbioză dintre post şi rugăciune alungă demonii, după cum spune Însuşi Hristos (Mc. 9, 29).

Tot prin postul său, Daniil, „bărbatul doririlor”(Dan. 10, 11), învaţă şi pe lei să postească. Dar tot prin post cei 4 tineri erau mai frumoşi decât cei hrăniţi cu multe feluri de mâncăruri. „Faţa celui ce posteşte inspiră respect; nu-i îmbobocită de roşeaţă neruşinată, ci-i împodobită cu o paloare pe care îi e zugrăvită înfrânarea. Ochiul celui ce posteşte este blând, mersul măsurat, faţa serioasă, netulburată de râs.”

Înainte de Mântuitorul, avem chipul unui postitor şi pustnic: Ioan Botezătorul: n-a avut pat, n-a avut masă, n-a avut pământ, n-a avut boi de arătură, n-a avut nimic din cele de trebinţă pentru întreţinerea vieţii şi cu toate acestea „nu s-a ridicat cineva mai mare dintre cei născuţi între femei ca Ioan Botezătorul.”(Mt. 11, 11).
Ca un desăvârşit şi în tainele medicinei, Sf. Vasile arată folosul medical al postului. „Îmi spui că nu poţi să posteşti! Dar să te ghiftuieşti în toate zilele poţi. Ştiu că doctorii nu prescriu bolnavilor mâncăruri felurite, ci post şi înfrânare. Împovărate cu prea multă mâncare, trupurile se îmbolnăvesc cu uşurinţă. Sunt ca o corabie încărcată cu multe poveri, care aflată în mijlocul valurilor este dată la fund, pe când una cu o încărcătură potrivită trece uşor prin furtună, că n-o împiedică nimic să plutească deasupra valurilor.” Totodată ar fi corect postul fără untdelemn deoarece „untdelemnul îngraşă pe atlet, iar postul întăreşte pe cel credincios. Cu cât vei împuţina mai mult greutatea trupului, cu atât vei face ca sufletul să strălucească de sănătate duhovnicească.”

Deşi am spus că postul este eminamente alimentar, ci „adevăratul post stă în îndepărtarea de păcate. Nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău! Te abţii de la vin, dar nu-ţi stăpâneşti ocările! Posteşti toată ziua, aştepţi să vină seara, ca să mănânci, dar îţi cheltuieşti toată ziua în judecăţi.”De asemenea orice patimă ce tulbură sufletul este o beţie.
Un obicei neobişnuit al unor oameni este acela de a mânca mai mult cu o zi înainte de post. Acesta este criticat cu blândeţe de marele păstor: „Beţia duce la desfrâu. La post duce cumpătarea. Atletul, înainte de a se duce la întreceri, se exercitează; cel care posteşte, înainte de a posti se înfrânează…Să nu strici înfrânarea cu beţia. Să nu spui „mă îmbăt azi, pentru că de mâine începe postul”.E un gând rău şi viclean… Ziua de astăzi este pridvorul postului. Cel întinat în pridvor nu mai este vrednic să intre întru cele sfinte. Sluga ce vrea să se împace cu stăpânul nu ia ca sprijinitor şi mijlocitor pe duşmanul stăpânului…Iar postul cel adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de poftă, de bărfeli de minciună, de jurământul strâmb”.

Acestea sunt gândurile Sf. Vasile despre post, gânduri pe care vi le prezint în nădejdea de a lua aminte cu toţii la învăţăturile marelui ierarh a lui Hristos despre post. Să postim având motivaţia arătată de Sf. Vasile. Totodată să postim pentru a ne curăţi peştera sufletului şi să o încălzim cu focul Sfintelor Taine a Spovedaniei şi a Împărtăşaniei, spre a- L primi cum se cuvine pe Hristos.
[1] Omilii cuprinse în Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004
site sursă

Cu râvnă întru Domnul,
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie (MD)

Nebunul si nepriceputul

din Omilie la Psalmul XLVIII (48) de Sfântul Vasile cel Mare (330-379):

Nebun este omul lipsit de judecata, care nu are intelegerea clara a lucrurilor obstesti si omenesti. Tot asa obisnuinta numeste oameni cu judecata pe cei care deosebesc ce este de folos si ce este vatamator in lucrurile din viata […]

Nepriceput, insa, este cel care nu are insusirile cele deosebite ale omului. Acestea sunt:
intelegerea lui Dumnezeu Tatal
credinta in Cuvantul, Care era intru inceput la Dumnezeu
luminarea, care vine de la Sfantul Duh […]

In chipul acesta si “nebunul” si “nepriceputul” spre acelasi sfarsit se indreapta: pieirea.

Poate, insa, sa spuna cineva ca “nebun” se numeste si cel care traieste ca paganii,
iar “nepriceput” (deopotrivă) cel care vietuieste ca iudeii, pazind (strict) litera legii.
Acestui nebun i-a spus Dumnezeu din pricina necredintei lui:
Nebune, in aceasta noapte iti voi lua sufletul tau din tine” (Luca 12:20)

pg. 317 (din 652) din Sfântul Vasile cel Mare – Scrieri