Victor Frankl scrie că dragostea adevărată te face văzător, nu te orbeşte. Aceasta pătrunde prin „învelişul” fizic şi peste „acoperămintele” psihice înăuntrul nucleului spiritual al personalităţii. Aspectul fermecător sau temperamentul atractiv nu mai reprezintă cel mai importanţi factori. Această dragoste acţionează asupra rădăcinii spirituale, făcându-l pe om unic, incomparabil şi de neschimbat. Acest fel de dragoste îţi permite să simţi că cealaltă persoană este întregul şi unicul Univers, lărgindu-ţi, în acelaşi timp, lumea interioară. Ea transformă, spiritualizează, ajută iubitul să devină la fel ca cel care iubeşte. Căci cel ce este iubit tinde să devină demn de cel care-l iubeşte, se străduieşte să corespundă bunei reprezentări pe care celălalt o are despre el.
Şi, în sfârşit, această „dragoste este atât de puţin îndreptată către trupul iubitului, încât poate trăi şi după moartea acestuia în inima celui rămas în viaţă, până când şi acesta va muri. Cel care iubeşte cu adevărat…
View original post 2,417 more words
